Tatăl nostru

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

Cea mai frumoasă rugăciune
Într-una din zile ucenicii îl văd pe Isus în rugăciune. În ce poziţie se ruga? În genunchi? Sau aruncat cu faţa la pământ, ca în momentele dramatice din seara agoniei? Sau în picioare şi cu mâinile înălţate la cer, în poziţia în care se rugau evreii în mod obişnuit la sinagogă? Nu ştim. În tot cazul, felul în care se ruga Isus era unic, era extraordinar şi i-a impresionat puternic pe ucenici. De aceea nu îndrăznesc să-l întrerupă. Aşteaptă. Abia când termină rugăciunea, se apropie de el şi unul dintre ei îi spune: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii săi." El le-a zis: "Când vă rugaţi spuneţi aşa: Tatăl Nostru care eşti în cer" (Lc 11,1). Atunci de pe buzele Mântuitorului a ieşit cea mai frumoasă şi cea mai sublimă rugăciune din istoria religiilor din toate timpurile: rugăciune meditată, murmurată, recitată individual sau în comun de milioane şi milioane de oameni de toate vârstele, de toate rasele, de toate clasele sociale, de toate culturile. Este rugăciunea care sintetizează în minimum de cuvinte toată învăţătura lui Isus şi care exprimă toate aspiraţiile inimii omeneşti. Este rugăciunea ucenicilor lui Isus, cu care creştinii îşi dovedesc identitatea, după cum ucenicii lui Ioan Botezătorul aveau rugăciunea lor specifică primită de la învăţătorul lor, după cum evreii îşi aveau rugăciunea lor specifică - Shema Israel - pe care o recitau cu regularitate dimineaţa şi seara. De aceea, chiar de la începutul Bisericii, Tatăl nostru este o rugăciune aparţinând liturgiei baptismale. După ieşirea din apa în care erau botezaţi, neofiţilor li se consemna solemn rugăciunea Tatăl nostru pe care, în noua calitate de fii ai lui Dumnezeu, o recitau numindu-l pentru prima dată pe Dumnezeu: Abba - adică Tată; după care se aşezau împreună cu fraţii lor la ospăţul euharistic.
Rugăciunea Tatăl nostru mai este cunoscută şi cu numele de Rugăciunea domnească, adică rugăciunea Domnului, a Domnului Isus. În ce fel este a Domnului Isus? În ce măsură este El autorul acestei rugăciuni? A pus ceva original în ea sau e o simplă compilaţie? Apelativul de «Tată», adresat lui Dumnezeu, era cunoscut în tradiţia biblică, în rugăciunile de la sinagogă, şi chiar în religiile antice ale Orientului. Toate cererile din rugăciunea Tatăl nostru le găsim în diferite rugăciuni ale Israelului. Iată, de pildă, una din rugăciunile Israelului, pe care Isus, ca un pios israelit ce era, e posibil s-o fi spus el însuşi şi să se fi inspirat din ea compunând Rugăciunea domnească.
"Preamărească-se şi sfinţească-se numele tău cel mare în lumea pe care el a creat-o potrivit voinţei sale, orânduiască împărăţia sa, în timpul vieţii noastre, în zilele noastre... Rugăciunile şi cererile întregului Israel să fie primite de Tatăl lor care este în ceruri..."
Şi totuşi, rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus constituie o noutate absolută. Chiar dacă Isus foloseşte cuvinte şi formule care existau deja, spiritul, conţinutul este cu totul altul. Chipul Tatălui căruia i se adresează ucenicii săi e cel descoperit de Isus. Fiii care se adresează Tatălui au devenit fii prin Unicul Fiu şi aceşti fii sunt legaţi de Tatăl prin raporturi necunoscute mai înainte. Împărăţia lui Dumnezeu care este cerută de ucenicii lui Isus să vină, pentru ca numele Tatălui să fie sfinţit, e cea inaugurată de Cristos. Această împărăţie nu avea nimic de a face cu împărăţia pe care o visau evreii şi o cereau ei în rugăciune lui Dumnezeu. Modul în care avea să se instaureze această împărăţie, iarăşi nici nu îl bănuiau evreii când rosteau în rugăciune formulele pe care Isus le-a împrumutat de la ei. Pâinea noastră cea de toate zilele, în intenţia lui Isus, se referă în primul rând la pâinea euharistică pe care evreii au refuzat-o, pâinea prefigurată de mana ce cădea zilnic în pustiu. Mai departe, iertarea greşelilor pe care o implorăm, o cerem cu gândul la Cristos prin care am fost iertaţi deja. Iertarea pe care o promitem greşiţilor noştri nu are nimic de a face cu legea talionului din Vechiul Testament. Iar dacă cerem să fim mântuiţi de Cel Rău şi să nu fim lăsaţi să cădem în ispită, o facem cu ochii îndreptaţi spre cel care l-a învins pe Satana şi ispitele lui.
Gândul nostru de recunoştinţă să-l îndreptăm spre Mântuitorul care, învăţându-ne această rugăciune, ne-a oferit în esenţă toată învăţătura sa. "Breviarium totius evangelii" - cum numeşte Tertulian rugăciunea Tatăl nostru. În puţinele cuvinte ale acestei rugăciuni, explică celebrul apologet, sunt sintetizate toate învăţăturile profeţilor, ale evangheliştilor, ale apostolilor, ba chiar şi predicile, parabolele, exemplele şi poruncile Domnului.
Dar în acelaşi timp gândul nostru de recunoştinţă se îndreaptă către mamele noastre, către educatorii noştri, care, învăţându-ne rugăciunea Tatăl nostru, de fapt au pus bazele teologiei noastre. Sfântul Francisc de Sales, când a aflat vestea că bătrânul său învăţător a murit, a celebrat cu multă pietate liturghia pentru odihna sufletului său. Când a ajuns la Tatăl nostru, a fost cuprins de o emoţie atât de puternică încât a trebuit să se oprească. După o pauză îndelungată şi-a şters lacrimile şi a continuat liturghia. Ajuns în cameră, ceremonierul a încercat să-l mângâie pentru durerea pricinuită de moartea bunului învăţător. "Eu nu îl jelesc pe fostul meu învăţător, spune sfântul episcop, sufletul lui e în mâinile lui Dumnezeu, el se odihneşte liniştit în inima Mântuitorului. Emoţia care m-a cuprins subit la Tatăl nostru a fost provocată de faptul că în acel moment mi-am amintit că bunul meu învăţător a fost cel dintâi care m-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru".
O constatare tristă. Rugăciunea Tatăl nostru, ieşită de pe buzele şi din inima Mântuitorului, rugăciunea cea mai frumoasă şi mai preţioasă dintre toate, am putea spune - şi aici e culmea paradoxului - că este rugăciunea cea mai maltratată, cea mai banalizată şi cea mai profanată. Nu există o altă rugăciune rostită cu mai multă neatenţie, neglijenţă, rutină, automatism, plictiseală şi mai ales, grabă. La liturghie rugăciunea Tatăl nostru e precedată de o introducere deosebit de solemnă care ar merita să fie respectată întotdeauna aşa cum este formularea în liturghier: "Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască îndrăznim a spune." Îndrăznim a spune. Acesta este un avertisment. Dar ceea ce urmează, cum se exprimă un autor modern, este o rugăciune în cascadă. În toate bisericile din lume, inclusiv în seminarii şi mănăstiri, când se termină îndemnul «îndrăznim a spune», dacă nu se cântă, se ia startul; e o adevărată competiţie, fiecare caută să ajungă cât mai repede, în timp record, la capăt. E scandalos. O mâncare luată în grabă, la repezeală, nu ne hrăneşte, şi, luată în felul acesta timp îndelungat, ne îmbolnăveşte stomacul. O mâncare roasă în gură, dar care nu ajunge în stomac, iarăşi nu este de nici un folos. La fel rugăciunea Tatăl nostru spusă în grabă, la repezeală, dacă o mestecăm cu gura, dar nu ajunge la minte şi în inimă, nu ne poate fi de vreun folos, ne îmbolnăveşte sufletele.
Sfântul Arseniu, renumitul părinte din pustiul Egiptului, seara, la apusul soarelui, îşi ridica mâinile spre cer şi începea să se roage Tatăl nostru. Nu se ruga ci contempla. Toată noaptea rămânea în contemplaţie. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, monahii îl vedeau tot cu mâinile sus: rostea ultimele cuvinte: "Ci ne mântuieşte de Cel Rău". Pe durata unei nopţi întregi - şi cu siguranţă nu închidea un ochi, toată noaptea abia reuşea să se roage un Tatăl nostru.
Citim în viaţa Sfântului Nicolae de Flue că niciodată nu spunea rugăciunea Tatăl nostru în mai puţin de o oră.
E ceea ce recomandă Sfânta Tereza de Avilla în tratatul său intitulat Calea Desăvârşirii:
"Dacă pe durata unei ore nu spunem decât o singură dată Tatăl nostru, este suficient, deoarece în felul acesta devenim conştienţi că suntem cu el, ne dăm seama ce-i cerem, ne dăm seama că el doreşte să ne asculte, şi cât de mult îi place să fie cu noi; lui nu-i place să transpirăm ţinându-i discursuri lungi".
Nu putem ajunge cu toţii la un asemenea grad de contemplaţie, dar pentru toţi e valabil un lucru, şi anume, că un singur Tatăl nostru pe zi spus atent, rar, meditat, contemplat, valorează mai mult decât dacă l-am spune de o mie de ori pe zi, cu neatenţie şi grabă, numai pentru a realiza o cantitate mare de rugăciune.
Isus, în atotştiinţa sa dumnezeiască, a prevăzut soarta pe care o va avea rugăciunea sa domnească în care a exprimat tot ce poate cere omul de la Dumnezeu în minimum de cuvinte. A prevăzut că ucenicii săi pot cădea în păcatul păgânilor, de aceea a atras atenţia:
"Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi cuvinte multe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi. Iată, aşadar, cum trebuie să vă rugaţi voi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri... »" (Mt 5,7-9).
Să nu bolborosiţi - termenul grec folosit de evanghelie este battaloghein - tradus mai exact: a vorbi de pomană, a trăncăni. Cuvinte multe: polyloghia termenul grec, de unde derivă cuvântul românesc polologhie. Ca păgânii care cred că forţa şi efectul rugăciunii stă în cantitatea mare de cuvinte. Isus se referă aici la magia care caracteriza rugăciunile păgânilor, încercarea de instrumentalizare a lui Dumnezeu, folosirea unor formule tehnice care aveau în ele capacitatea de a capta automat forţa divină.
Un sfat practic: să încercăm să ne armonizăm recitarea rugăciunii Tatăl nostru cu propria respiraţie. O cerere când expirăm, pauză când inspirăm, abandonând obiceiul de a termina această rugăciune din două expiraţii cu o singură inspiraţie la mijloc.
Mama are de la Dumnezeu o vocaţie, un dar special de a-i învăţa pe copii să se roage. O implorăm pe Mama noastră cerească să ne înveţe Tatăl nostru, mai exact, cum să ne rugăm Tatăl nostru. Ne spune Evanghelistul (Lc 2,39) că, primind vestea îngerului, ea, Maria a mers în grabă în Munţii Iudeii, la verişoara ei Elisabeta. Grăbită când e vorba de a da o mână de ajutor, grăbită la fapte de caritate, dar nu ne spune Evanghelistul că a fost grăbită la rugăciune. Minunată este învăţătura pe care Maria ne-o dă prin exemplul vieţii sale: graba este bună, dar numai la muncă, la faptele de caritate, nu însă la rugăciune.
Tatăl nostru
Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască, îndrăznim să spunem. Ce îndrăznim să spunem? Îndrăznim să spunem Tatăl nostru. Într-adevăr, este mare îndrăzneală să-l numeşti pe Dumnezeu Tată. Şi n-am avea această îndrăzneală dacă nu ne-ar îndemna Mântuitorul prin porunca sa şi nu ne-ar povăţui cu învăţătura sa dumnezeiască. Deja paternitatea naturală cu mecanismele transmiterii vieţii este o realitate misterioasă, extraordinară în faţa căreia rămân uimiţi savanţii, geneticienii. Cu atât mai misterioasă este paternitatea divină. De aceea, Sfântul Pavel le scria Efesenilor: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage originea orice paternitate în cer şi pe pământ" (Ef 3,14-16).
Popoarele păgâne ale Orientului Mijlociu îi numeau pe zei tată în sensul carnal al cuvântului. Îşi vedeau originea în aventurile unor zei cu pământencele. Pentru poporul Vechiului Testament, o asemenea paternitate ar fi fost o blasfemie şi nimeni n-ar fi îndrăznit să-l numească pe Dumnezeu tată în sensul carnal al cuvântului. E adevărat că pentru Israel, Dumnezeu era un tată. Aşa se prezintă pe el însuşi prin profetul Ieremia:
"Efraim îmi este un fiu scump, un copil iubit de mine... Când vorbesc de el îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea îmi arde inima în mine pentru el şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul" (Ier 30,20).
Tată e numit Dumnezeu şi în rugăciunea din cartea lui Isaia:
"Tu eşti Tatăl nostru! Căci Abraham nu ne cunoaşte şi Israel nu ştie cine suntem; dar tu, Doamne, eşti Tatăl nostru... Doamne, tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi tu olarul care ne-ai întocmit; suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale" (63,16; 64,8).
Titlul de Tată atribuit lui Dumnezeu este în Vechiul Testament doar o metaforă, o comparaţie. Dumnezeu este tată în sensul că este Creatorul tuturor. În acest sens Dumnezeu este Tatăl nu numai al creştinilor, dar şi al păgânilor, şi al evreilor, al celor care cred în el şi al celor care nu cred. El face să răsară soarele său şi peste cei buni şi peste cei răi. Ba am putea spune că e tatăl tuturor creaturilor, chiar şi al firului de iarbă şi al bobului de nisip.
Dar când noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune numindu-l Tatăl nostru, lăsăm la o parte toate aceste forme de paternitate şi îndrăznim să-l numim pe Dumnezeu Tată recunoscând în el o paternitate mult mai înaltă decât paternitatea biologică, şi această paternitate o cunoaştem numai fiindcă suntem povăţuiţi de învăţătura dumnezeiască a Mântuitorului. E paternitatea divină. Prin harul sfinţitor, recuperat de Isus Cristos prin patima, moartea şi învierea sa, pe care îl primim la sfântul botez, prin care ni se imprimă chipul şi asemănarea sa, prin care, cum scrie apostolul Petru "devenim părtaşi ai naturii divine" (2Pt 1,4), noi devenim copii ai lui Dumnezeu. Scrie sfântul Pavel:
"Fiindcă sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului său care strigă: «Abba», adică «Tată»! Aşa că nu mai eşti sclav, ci fiu; şi dacă eşti fiu eşti şi moştenitor" (Gal. 4,6-7). "Voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Abba», adică «Tată»! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos" (Rom. 8,16-17).
Apostolul Pavel aminteşte cuvântul "înfiere". Unicul fiu prin natură al Tatălui este Cristos. El nu putea să nu se nască din veşnicie din Tatăl. În schimb, pe noi, Dumnezeu ne-a înfiat în mod liber, împins de infinita sa bunătate. Pentru noi, Tatăl nostru este întreaga Sfântă Treime şi când ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul Tatăl nostru, ne adresăm tuturor celor Trei Persoane divine. În schimb, când Isus spune «Tată!», el se adresează numai primei persoane a Sfintei Treimi. Această deosebire între Fiul unulnăscut şi noi, fiii adoptivi, o subliniază clar Isus când îi spune Mariei Magdalena: "Mergi la fraţii mei şi spune-le că mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru" (In 20,17). Aceste cuvinte Isus le spune după înviere, spre a arăta că noi am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu prin misterul pascal al Unicului Fiu al lui Dumnezeu. Prin botez, fiind încorporaţi în Cristos, noi devenim fii în Fiul. Această paternitate divină întrece atât de mult în valoare paternitatea umană, biologică, încât Isus spune: "Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri". Isus Cristos, întrupându-se, nu numai că ne-a învăţat că Dumnezeu ne este Tată, dar ne-a arătat şi ce fel de Tată este Dumnezeu, ne-a arătat pe chipul său chipul adevărat al Tatălui: "Filipe, cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl".
De la el îşi are originea orice paternitate pe pământ; Dumnezeu este modelul oricărui tată pământesc. Când procedăm invers, când ne facem vreo idee despre paternitatea lui Dumnezeu pornind de la imaginea taţilor pământeşti, incapabili de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de copiii lor, adesea degeneraţi, brutali, insensibili la durerea copiilor, atunci nu mai îndrăznim să-i spunem lui Dumnezeu când ne rugăm: Tatăl nostru.
Floyd Mc Clung, în cartea sa Inima de Tată a lui Dumnezeu, povesteşte călătoria făcută de el într-un avion în compania unui om beat. Duhnea a alcool şi scuipa când vorbea, pulverizându-i salivă pe toată faţa. Beţivul îşi descarcă inima: "Soţia mea, zice, era ca mata. Se ruga cu copiii, le cânta, îi lua la biserică... Am pierdut-o!" Şi lacrimile încep să-i brăzdeze obrajii. "A murit acum trei luni în timp ce-l năştea pe cel de-al cincilea copil al nostru... De ce? De ce mi-a luat grijuliul tău Dumnezeu nevasta? Era aşa de bună. De ce nu m-a luat pe mine? De ce pe ea?" Şi omul îi povesteşte cum statul, considerând că nu-i în stare să-şi crească copiii, i-a luat, încredinţându-i unui tutore. A început să-şi înece durerea în băutură. Urmarea: şi-a pierdut şi serviciul. Era în decembrie şi, cum nu suporta să stea singur acasă de Crăciun, a plecat, nici el nu ştia unde. Crescuse cu patru taţi vitregi. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl adevărat. Toţi erau duri. Scriitorul încearcă să-i vorbească despre Dumnezeu. "Dumnezeu?", zice el furios. "Cred că dacă există vreun Dumnezeu, trebuie să fie un monstru crud! De ce mi-a făcut Dumnezeul tău iubitor una ca asta?" Se potoleşte numai când Mc Clung îi descrie adevărata inimă a lui Dumnezeu, aşa cum o descoperă Isus: inimă zdrobită de durere, de durerile tuturor oamenilor.
Dificultatea de a-l numi pe Dumnezeu Tată în clipele de suferinţă poate fi dificultatea fiecăruia dintre noi. A fost dificultatea multor convertiţi care, unii, nu au putut să rostească ani de zile rugăciunea Tatăl nostru. A fost dificultatea marelui convertit Charles Péguy care a ajuns la concluzia că toată valoarea rugăciunii şi posibilitatea de a te ruga stă în a putea spune: Tatăl nostru care eşti în ceruri. Scrie în Misterul Pruncilor nevinovaţi:
"Tatăl nostru care eşti în ceruri, aceste trei sau patru cuvinte... Aceste trei sau patru cuvinte care mă înving pe mine neînvinsul... care merg înaintea celui lovit de nenorocire ca două mâini împreunate, invincibile. Aceste două sau trei cuvinte care înaintează ca un pinten frumos în faţa unei sărmane corăbii, care despică valul mâniei mele, iar când pintenul a trecut, trece şi nava şi flota întreagă după ea".
Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască, îndrăznim nu numai să spunem, dar să strigăm, cum spune apostolul Pavel, «Abba», adică «Tată». Scrie episcopul Bossuet în Meditaţii asupra Evangheliei:
"Pentru ce (Apostolul) îl numeşte strigăt? O mare nevoie te face să strigi. Un copil nu strigă decât atunci când suferă sau are nevoie de ceva. Dar către cine strigă atunci când are nevoie de ceva, dacă nu către tatăl său, către mama sa, către doica sa, către cei în care natura a pus ceva din sentimentul patern? Să strigăm aşadar, căci nevoile noastre sunt mari de tot. Ne prăbuşim: păcatul pune stăpânire pe noi. Să strigăm către Tatăl nostru. Cine ne ajută să strigăm? Duhul Sfânt, Dumnezeul-Iubire, iubirea Tatălui şi a Fiului, "cel care revarsă iubirea în inimile noastre". Să strigăm, să strigăm, aşadar, cu înflăcărare, toate oasele noastre să strige: Dumnezeule, tu eşti Tatăl nostru!".
Tatăl nostru care eşti în ceruri
Pregătind această meditaţie am citit din nou cu atenţie cele 99 de titluri sau nume ale lui Dumnezeu pe care musulmanii le rostesc în timp ce deapănă printre degete cele 99 de boabe ale rozariului lor. Se opresc la 99 căci numărul 100 este sacru, aparţine lui Allah şi nu se ating de el: Allah este rege, e cel sfânt, cel îndurător, cel puternic, cel impunător, cel victorios, cel maiestuos, cel înalt, cel înţelept, cel inaccesibil, 1.a.m.d. Titluri măreţe, răsunătoare. Dar ce păcat că lipseşte un nume, un titlu, cel pe care îl cunoaştem numai noi creştinii şi care e mai preţios decât toate celelalte luate împreună! Tată! Acesta este numele, titlul care lipseşte.
Problema fundamentală pentru evreii Vechiului Testament nu era cine este Dumnezeu care îi apăruse lui Moise, ci ce nume avea acest Dumnezeu:
"Iată că mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi»; şi de mă vor întreba: «care este numele lui?» ce le voi răspunde?" (Ex 3,13).
Cristos ne-a spus care este numele adevărat al lui Dumnezeu: Tată.
Tot ce se poate şti despre Dumnezeu este cuprins în acest cuvânt scurt, format din două silabe: Tată. Cine e capabil să se adreseze lui Dumnezeu cu acest cuvânt, pătruns de sentimentele care trebuie să însoţească rostirea acestui cuvânt, cunoaşte toată teologia. Pe bună dreptate scrie Al. Pronzato, cunoscutul autor italian:
"Gândiţi-vă bine, e un lucru uimitor. Sute de mii de volume despre Dumnezeu. Atâtea tratate savante care încearcă să-i dezvăluie misterul. Dispute teologice încurcate. Elucubraţii filosofice, itinerare mistice, doctrine ezoterice. Dovezi, argumente contrare, negaţii, definiţii, erezii. Dacă intri într-o bibliotecă rămâi descumpănit, te sperii. Te ia un fel de ameţeală, ba chiar te cuprinde descurajarea. Aşadar, Dumnezeu e închis aici, înăuntru? Ca să ajungi la el e necesar numaidecât să treci prin toată hârtia aceasta prăfuită? Pentru a şti ceva despre Dumnezeu eşti obligat să consulţi paginile acestea greu de digerat? Din fericire, nu. Drumul rugăciunii nu trece printr-un şir de cărţi voluminoase. Dumnezeu nu te obligă să faci anticamera îndelungată a unei biblioteci înainte de a acorda un pic de atenţie. Dacă ai învăţat să spui «Tată», sau mai bine «Abba», ai învăţat tot ce era de ştiut."
"Voi însă să spuneţi aşa: Tată". Cuvântul care a ieşit de pe buzele lui Isus a fost, în aramaică, abba (cu accentul pe ultima silabă) care tradus exact înseamnă: tăticule, dragă tată, tăticule scump! Părinţii Bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir, originari din Antiohia unde se vorbea un dialect aramaic, ne spun cu toţii că abba era cuvântul cu care copilaşul îl chema pe tatăl său. Ceea ce confirmă Talmudul, cartea evreiască, în care găsim scris:
"Când un copil simte gustul grâului (adică al pâinii, când este înţărcat) învaţă să spună «abba» (tăticule) şi «imma» (mămică) - primele cuvinte pe care le îngână copilul".
Cuvântul abba aparţine deci limbajului copilului când se adresează tatălui său într-o atitudine de simplicitate, spontaneitate, abandonare totală, încredere, intimitate. Fără îndoială că ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i înveţe să se roage, când au auzit ieşind de pe buzele lui Isus cuvântul «abba» - Voi când vă rugaţi să spuneţi aşa: Tăticul nostru care eşti în ceruri" - s-au speriat, nu puteau să-şi creadă urechilor. Nimeni înainte nu mai îndrăznise vreodată să se adreseze lui Dumnezeu, în rugăciune, cu acest cuvânt: tăticule, abba!
E drept că păgânii dădeau zeilor numele de tată-tătic în sens biologic. Un autor latin, Servius, ne informează că acesta era numele comun tuturor zeilor: "generale nomen omnium deorum". Am văzut că şi evreii îl considerau pe Dumnezeu tată în sens metaforic de creator, de eliberator. Şi la sinagogă i se adresau într-adevăr, în rugăciune, spunându-i tată, abi. Dar tăticule, abba! Nimeni, nici marii profeţi ai Israelului, nu îndrăzniseră să spună la rugăciune.
Primii creştini, când au introdus în liturgie rugăciunea Tatăl nostru încă erau speriaţi. De aceea au luat măsuri de precauţie: au făcut o introducere explicativă. Nu îşi luau răspunderea pentru îndrăzneala de a spune: Tatăl nostru. Îndrăzneau să o facă pentru că erau îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi erau povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască. Răspunderea era a lui Cristos. Una din introducerile primilor creştini la Tatăl nostru suna aşa: "Fă-ne vrednici, Doamne, să îndrăznim să te invocăm cu bucurie, fără teamă pe tine, Dumnezeule ceresc, ca Tată şi să spunem: Tăticul nostru". Evangheliştii, când au scris evangheliile şi Sf. Pavel epistolele, erau încă emoţionaţi: n-au folosit cuvântul grecesc: O patér. L-au lăsat în textul grecesc aşa cum a ieşit de pe buzele lui Isus, în aramaică, abba, tăticule!
Cuvântul acesta are în viaţa spirituală urmări extraordinare. Sf. Tereza cea Mare scrie că a avut în mănăstire călugăriţe care se plângeau că nu ştiu să se roage şi care au ajuns totuşi mari mistice, meditând şi aprofundând rugăciunea Tatăl nostru, în special primul cuvânt: abba-tăticule!
Cuvântul acesta mişcător, duios, care iese de pe buzele copiilor, ne descoperă în primul rând iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu. Dacă am pune împreună iubirea tuturor mamelor, a tuturor taţilor, a tuturor soţilor, a tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ, aceasta ar fi ca un fir de nisip, ca o picătură de apă în comparaţie cu oceanul iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de noi, copiii săi. Cuvântul acesta: tăticule, descoperă infinita duioşie, compătimire, iertare, răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi.
Desigur, duioşia, afecţiunea Tatălui ceresc faţă de noi e compromisă azi, într-o anumită măsură, de o mentalitate falsă despre masculinitate. E concepţia că un bărbat, un tată, trebuie să fie tare. Sentimentele, duioşia, afecţiunea sunt slăbiciuni femeieşti. Un bărbat nu plânge, afară de cazul că e băut şi îşi pierde controlul. De unde vorba pe care o auzim la tot pasul: - Ce plângi ca o muiere?
Dumnezeu e un tată autentic. Nu se ruşinează să plângă de mila copiilor săi. - Doamne, îi spune Filip lui Isus, arată-ni-l nouă pe Tatăl. - Filipe, îi răspunde Isus, cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl. Evanghelia nu ne spune că Isus ar fi râs vreodată. Dar ne spune că a plâns. La mormântul lui Lazăr, din ochii de bărbat ai lui Isus, au curs lacrimile Tatălui.
Dumnezeul Vechiului Testament era numai tatăl evreilor, iubirea lui nu trecea dincolo de graniţa Israelului. La păgâni, dragostea de tată a zeilor era şi mai redusă. "Zeii îi iubesc pe cei înţelepţi şi îi urăsc pe cei răi" - scria Sofocle. Dragostea de tată a Dumnezeului nostru nu cunoaşte hotare: face să răsară soarele şi să cadă ploaia şi peste cei buni şi peste cei nerecunoscători şi răi.
"Într-o zi un om cu renume de înţelept a fost întrebat: «Ai mulţi copii, care dintre ei ţi-e mai drag?» Omul a răspuns: «Dintre toţi copiii, mai drag îmi este cel mai mic, până va creşte. Cel ce e departe, până se va întoarce. Cel bolnav, până se va vindeca. Cel întemniţat, până va fi liber. Cel încercat, până va fi mângâiat" (J. Vernette, Din cuvintele unui înţelept persan).
Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi are un motiv special pentru fiecare ca să ne iubească mai mult decât pe ceilalţi. Dumnezeu ne iubeşte cu iubirea de tată din care însă nu lipseşte iubirea de mamă. Nu ne interesează aberaţiile feminismului cu privire la maternitatea lui Dumnezeu. De curând, în Statele Unite s-a făcut o nouă traducere a Bibliei care mulţumeşte pe toată lumea: Tatăl nostru s-a tradus cu tatăl/mama noastră - ca să dispară discriminarea dintre bărbat şi femeie. Expresia "dreapta Tatălui" dispare ca să nu-i supere pe stângaci. Iar evreii, bineînţeles, nu au avut absolut nici un amestec în uciderea lui Isus Cristos.
Masculin şi feminin sunt categorii de gândire şi exprimare umană iar Dumnezeu este deasupra acestor categorii. Noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune spunându-i: Tăticul nostru, nu mămica noastră, fiindcă aşa suntem îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască. Dar deja Vechiul Testament vorbeşte despre dragostea de mamă a lui Dumnezeu: "Cum o mamă îşi mângâie copilul aşa vă voi mângâia eu" - găsim scris în Isaia 66,13.
Iubirea lui Dumnezeu însă nu este slăbiciune. Dumnezeu nu este tatăl care ne iubeşte în felul în care unii taţi cred că îşi iubesc copiii, satisfăcându-le toate mofturile şi capriciile, fiind incapabili să-şi corecteze copiii prin pedepsele cuvenite. Cuvântul abba - tăticule cu care ne adresăm lui Dumnezeu nu este o formulă magică ce ne pune la adăpost de suferinţă, de încercare, de tulburare, de întuneric, de singurătate. În momentele grele ale agoniei, Isus este sigur că Tatăl îl iubeşte, de aceea i se adresează în rugăciune spunând: "Abba - tăticule - dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta". Dumnezeu este un Tată care ne lasă să suferim, ne pedepseşte căci ne iubeşte; e ca un tată care îşi întoarce capul când îşi pedepseşte copilul căci suferă în inima lui mai mult decât suferă copilul pe pielea lui. Aceasta este învăţătura pe care ne-o dă scrisoarea către evrei:
"Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu te pierde cu firea când eşti mustrat de el. Căci Dumnezeu îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte şi îl bate cu nuiaua pe fiul la care ţine. Suportaţi pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte bastarzi, nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui (ceresc)?" (Ev 12,5-9).
Tatăl nostru care eşti în ceruri
Pregătind această meditaţie am citit din nou cu atenţie cele 99 de titluri sau nume ale lui Dumnezeu pe care musulmanii le rostesc în timp ce deapănă printre degete cele 99 de boabe ale rozariului lor. Se opresc la 99 căci numărul 100 este sacru, aparţine lui Allah şi nu se ating de el: Allah este rege, e cel sfânt, cel îndurător, cel puternic, cel impunător, cel victorios, cel maiestuos, cel înalt, cel înţelept, cel inaccesibil, 1.a.m.d. Titluri măreţe, răsunătoare. Dar ce păcat că lipseşte un nume, un titlu, cel pe care îl cunoaştem numai noi creştinii şi care e mai preţios decât toate celelalte luate împreună! Tată! Acesta este numele, titlul care lipseşte.
Problema fundamentală pentru evreii Vechiului Testament nu era cine este Dumnezeu care îi apăruse lui Moise, ci ce nume avea acest Dumnezeu:
"Iată că mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi»; şi de mă vor întreba: «care este numele lui?» ce le voi răspunde?" (Ex 3,13).
Cristos ne-a spus care este numele adevărat al lui Dumnezeu: Tată.
Tot ce se poate şti despre Dumnezeu este cuprins în acest cuvânt scurt, format din două silabe: Tată. Cine e capabil să se adreseze lui Dumnezeu cu acest cuvânt, pătruns de sentimentele care trebuie să însoţească rostirea acestui cuvânt, cunoaşte toată teologia. Pe bună dreptate scrie Al. Pronzato, cunoscutul autor italian:
"Gândiţi-vă bine, e un lucru uimitor. Sute de mii de volume despre Dumnezeu. Atâtea tratate savante care încearcă să-i dezvăluie misterul. Dispute teologice încurcate. Elucubraţii filosofice, itinerare mistice, doctrine ezoterice. Dovezi, argumente contrare, negaţii, definiţii, erezii. Dacă intri într-o bibliotecă rămâi descumpănit, te sperii. Te ia un fel de ameţeală, ba chiar te cuprinde descurajarea. Aşadar, Dumnezeu e închis aici, înăuntru? Ca să ajungi la el e necesar numaidecât să treci prin toată hârtia aceasta prăfuită? Pentru a şti ceva despre Dumnezeu eşti obligat să consulţi paginile acestea greu de digerat? Din fericire, nu. Drumul rugăciunii nu trece printr-un şir de cărţi voluminoase. Dumnezeu nu te obligă să faci anticamera îndelungată a unei biblioteci înainte de a acorda un pic de atenţie. Dacă ai învăţat să spui «Tată», sau mai bine «Abba», ai învăţat tot ce era de ştiut."
"Voi însă să spuneţi aşa: Tată". Cuvântul care a ieşit de pe buzele lui Isus a fost, în aramaică, abba (cu accentul pe ultima silabă) care tradus exact înseamnă: tăticule, dragă tată, tăticule scump! Părinţii Bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir, originari din Antiohia unde se vorbea un dialect aramaic, ne spun cu toţii că abba era cuvântul cu care copilaşul îl chema pe tatăl său. Ceea ce confirmă Talmudul, cartea evreiască, în care găsim scris:
"Când un copil simte gustul grâului (adică al pâinii, când este înţărcat) învaţă să spună «abba» (tăticule) şi «imma» (mămică) - primele cuvinte pe care le îngână copilul".
Cuvântul abba aparţine deci limbajului copilului când se adresează tatălui său într-o atitudine de simplicitate, spontaneitate, abandonare totală, încredere, intimitate. Fără îndoială că ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i înveţe să se roage, când au auzit ieşind de pe buzele lui Isus cuvântul «abba» - Voi când vă rugaţi să spuneţi aşa: Tăticul nostru care eşti în ceruri" - s-au speriat, nu puteau să-şi creadă urechilor. Nimeni înainte nu mai îndrăznise vreodată să se adreseze lui Dumnezeu, în rugăciune, cu acest cuvânt: tăticule, abba!
E drept că păgânii dădeau zeilor numele de tată-tătic în sens biologic. Un autor latin, Servius, ne informează că acesta era numele comun tuturor zeilor: "generale nomen omnium deorum". Am văzut că şi evreii îl considerau pe Dumnezeu tată în sens metaforic de creator, de eliberator. Şi la sinagogă i se adresau într-adevăr, în rugăciune, spunându-i tată, abi. Dar tăticule, abba! Nimeni, nici marii profeţi ai Israelului, nu îndrăzniseră să spună la rugăciune.
Primii creştini, când au introdus în liturgie rugăciunea Tatăl nostru încă erau speriaţi. De aceea au luat măsuri de precauţie: au făcut o introducere explicativă. Nu îşi luau răspunderea pentru îndrăzneala de a spune: Tatăl nostru. Îndrăzneau să o facă pentru că erau îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi erau povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască. Răspunderea era a lui Cristos. Una din introducerile primilor creştini la Tatăl nostru suna aşa: "Fă-ne vrednici, Doamne, să îndrăznim să te invocăm cu bucurie, fără teamă pe tine, Dumnezeule ceresc, ca Tată şi să spunem: Tăticul nostru". Evangheliştii, când au scris evangheliile şi Sf. Pavel epistolele, erau încă emoţionaţi: n-au folosit cuvântul grecesc: O patér. L-au lăsat în textul grecesc aşa cum a ieşit de pe buzele lui Isus, în aramaică, abba, tăticule!
Cuvântul acesta are în viaţa spirituală urmări extraordinare. Sf. Tereza cea Mare scrie că a avut în mănăstire călugăriţe care se plângeau că nu ştiu să se roage şi care au ajuns totuşi mari mistice, meditând şi aprofundând rugăciunea Tatăl nostru, în special primul cuvânt: abba-tăticule!
Cuvântul acesta mişcător, duios, care iese de pe buzele copiilor, ne descoperă în primul rând iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu. Dacă am pune împreună iubirea tuturor mamelor, a tuturor taţilor, a tuturor soţilor, a tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ, aceasta ar fi ca un fir de nisip, ca o picătură de apă în comparaţie cu oceanul iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de noi, copiii săi. Cuvântul acesta: tăticule, descoperă infinita duioşie, compătimire, iertare, răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi.
Desigur, duioşia, afecţiunea Tatălui ceresc faţă de noi e compromisă azi, într-o anumită măsură, de o mentalitate falsă despre masculinitate. E concepţia că un bărbat, un tată, trebuie să fie tare. Sentimentele, duioşia, afecţiunea sunt slăbiciuni femeieşti. Un bărbat nu plânge, afară de cazul că e băut şi îşi pierde controlul. De unde vorba pe care o auzim la tot pasul: - Ce plângi ca o muiere?
Dumnezeu e un tată autentic. Nu se ruşinează să plângă de mila copiilor săi. - Doamne, îi spune Filip lui Isus, arată-ni-l nouă pe Tatăl. - Filipe, îi răspunde Isus, cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl. Evanghelia nu ne spune că Isus ar fi râs vreodată. Dar ne spune că a plâns. La mormântul lui Lazăr, din ochii de bărbat ai lui Isus, au curs lacrimile Tatălui.
Dumnezeul Vechiului Testament era numai tatăl evreilor, iubirea lui nu trecea dincolo de graniţa Israelului. La păgâni, dragostea de tată a zeilor era şi mai redusă. "Zeii îi iubesc pe cei înţelepţi şi îi urăsc pe cei răi" - scria Sofocle. Dragostea de tată a Dumnezeului nostru nu cunoaşte hotare: face să răsară soarele şi să cadă ploaia şi peste cei buni şi peste cei nerecunoscători şi răi.
"Într-o zi un om cu renume de înţelept a fost întrebat: «Ai mulţi copii, care dintre ei ţi-e mai drag?» Omul a răspuns: «Dintre toţi copiii, mai drag îmi este cel mai mic, până va creşte. Cel ce e departe, până se va întoarce. Cel bolnav, până se va vindeca. Cel întemniţat, până va fi liber. Cel încercat, până va fi mângâiat" (J. Vernette, Din cuvintele unui înţelept persan).
Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi are un motiv special pentru fiecare ca să ne iubească mai mult decât pe ceilalţi. Dumnezeu ne iubeşte cu iubirea de tată din care însă nu lipseşte iubirea de mamă. Nu ne interesează aberaţiile feminismului cu privire la maternitatea lui Dumnezeu. De curând, în Statele Unite s-a făcut o nouă traducere a Bibliei care mulţumeşte pe toată lumea: Tatăl nostru s-a tradus cu tatăl/mama noastră - ca să dispară discriminarea dintre bărbat şi femeie. Expresia "dreapta Tatălui" dispare ca să nu-i supere pe stângaci. Iar evreii, bineînţeles, nu au avut absolut nici un amestec în uciderea lui Isus Cristos.
Masculin şi feminin sunt categorii de gândire şi exprimare umană iar Dumnezeu este deasupra acestor categorii. Noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune spunându-i: Tăticul nostru, nu mămica noastră, fiindcă aşa suntem îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască. Dar deja Vechiul Testament vorbeşte despre dragostea de mamă a lui Dumnezeu: "Cum o mamă îşi mângâie copilul aşa vă voi mângâia eu" - găsim scris în Isaia 66,13.
Iubirea lui Dumnezeu însă nu este slăbiciune. Dumnezeu nu este tatăl care ne iubeşte în felul în care unii taţi cred că îşi iubesc copiii, satisfăcându-le toate mofturile şi capriciile, fiind incapabili să-şi corecteze copiii prin pedepsele cuvenite. Cuvântul abba - tăticule cu care ne adresăm lui Dumnezeu nu este o formulă magică ce ne pune la adăpost de suferinţă, de încercare, de tulburare, de întuneric, de singurătate. În momentele grele ale agoniei, Isus este sigur că Tatăl îl iubeşte, de aceea i se adresează în rugăciune spunând: "Abba - tăticule - dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta". Dumnezeu este un Tată care ne lasă să suferim, ne pedepseşte căci ne iubeşte; e ca un tată care îşi întoarce capul când îşi pedepseşte copilul căci suferă în inima lui mai mult decât suferă copilul pe pielea lui. Aceasta este învăţătura pe care ne-o dă scrisoarea către evrei:
"Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu te pierde cu firea când eşti mustrat de el. Căci Dumnezeu îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte şi îl bate cu nuiaua pe fiul la care ţine. Suportaţi pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte bastarzi, nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui (ceresc)?" (Ev 12,5-9).

"Care eşti în ceruri"
"Tatăl nostru care eşti în ceruri".
Scrie Sfântul Augustin:
"Se cuvine şi poate ajuta mult la progresul în cele religioase, ca toţi credincioşii, mari şi mici, să se slujească de simţurile lor pentru a trezi sentimente potrivite şi proporţionale cu măreţia lui Dumnezeu".
Ce sentimente vrea Mântuitorul să trezim în inima noastră atunci când ne îndeamnă să privim spre ceruri spunând Tatăl nostru? Sentimentele pe care le aminteşte Sfântul Augustin: sentimente pe potriva măreţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tată, dar în această calitate de Tată nu pierde nimic din măreţia sa dumnezeiască. Dacă noi privim bolta înaltă şi imensă a cerului, ziua luminată de soarele strălucitor, noaptea de puzderia de stele, suntem cuprinşi într-adevăr de sentimentul măreţiei. Însuşi Isus, prin exemplul său, ne îndeamnă să ne înălţăm, nu numai mintea, dar şi ochii spre cer când ne adresăm Tatălui în rugăciune. Evangheliştii notează de mai multe ori acest gest al lui Isus la rugăciune: "şi-a înălţat ochii spre cer". De pildă, la înmulţirea pâinilor, la învierea lui Lazăr, la Cina de adio, din ajunul morţii sale, în introducerea la "rugăciunea sacerdotală".
"Tatăl nostru care eşti în ceruri". Expresia aceasta nu-şi propune o localizare a lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar locui undeva foarte sus, dincolo de nori, într-un spaţiu inaccesibil, înconjurat de îngeri şi de sfinţi, căci în cazul acesta, ar zice Sfântul Augustin, păsările văzduhului ar fi mai aproape de Dumnezeu decât noi. O asemenea concepţie aparţine păgânismului. La greci Zeus şi ceilalţi zei din preajma sa - erau 12 cu totul - locuiau pe vârful Olimpului înconjurat permanent de nori. Muritorii nu numai că nu aveau acces pe acest munte sfânt, dar nici nu puteau să privească reşedinţa lui Zeus. Vizitând recent Olimpul n-am putut urca mai mult de o mie de metri. Mai sus, încă aproape 2000 de metri, urcarea este interzisă vizitatorilor. Lui Zeus nici astăzi nu-i place să fie deranjat de muritori.
Când Isus ne învaţă să ne rugăm Tatălui nostru care este în ceruri, vrea să ne spună că Tatăl ceresc este cu totul diferit de taţii pământeşti. Tatăl nostru care eşti în ceruri vrea să spună: Tatăl nostru care eşti şi rămâi Dumnezeu, Tatăl nostru cel Preaînalt, cel învăluit în mister, cel plin de maiestate, cel Sfânt, iar Sfânt, în înţelesul biblic al cuvântului, înseamnă cel transcendent, cel care orbeşte cu strălucirea maiestăţii sale pe îngerii care se văd nevoiţi să-şi acopere faţa cu aripile lor. Isus ne-a îngăduit să ne adresăm lui Dumnezeu spunându-i abba-tăticule. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că acest tătic este "singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu l-a văzut, nici nu-l poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică. Amin" (şTim 6,15-16).
Isus a voit ca numele de Tată al lui Dumnezeu să fie înconjurat cu tot respectul, să se evite orice formă de familiaritate excesivă. De aceea ne învaţă că, după ce ne-am adresat lui cu cuvintele: Tatăl nostru care eşti în ceruri, trebuie să spunem imediat: sfinţească-se numele tău, adică recunoască-se maiestatea, transcendenţa numelui tău de Tată. Vie Împărăţia ta: dacă Dumnezeu are o împărăţie, înseamnă că e nu numai Tată, dar şi Împărat. Însuşi Isus când se ruga nu spunea doar abba - tăticule - ci adăuga un adjectiv: Tată sfânt, adică Tată plin de maiestate, sau Tată drept, adică tată care rămâi judecătorul ce înfăptuieşti dreptatea, care îl ierţi pe copilul ce se căieşte, dar îl pedepseşti pe cel care refuză să se convertească.
Lipsa de respect şi familiaritatea excesivă cu Tatăl ceresc nu constituia un pericol prea mare pentru ascultătorii lui Isus. În climatul patriarhal al familiei evreieşti tatăl era totodată stăpânul şi copiii păstrau distanţa cuvenită. Pericolul, în schimb, e mare în timpurile noastre când taţii pământeşti şi-au pierdut autoritatea, când copiii îşi tutuiesc tatăl sau le adresează apelative ca: băi, tată! E pericolul de a proiecta asupra Tatălui ceresc imaginea deformată a taţilor pământeşti şi aşa ajungem să vedem în Dumnezeu un bătrân venerabil, cu barbă albă, care nu se poate supăra pe cineva, care zâmbeşte, închide ochii, sau, în tot cazul, nu poate lua în serios păcatele copiilor săi de pe pământ, cu atât mai puţin nu l-ar lăsa inima să-i arunce în iad.
Faptul că Tatăl nostru este în ceruri ne spune că el nu poate fi cuprins în schemele noastre mintale şi în formulele noastre verbale:
"Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre" (Is 55,8-9).
"Tatăl nostru care eşti în ceruri." Cerurile, locuinţa lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi. Infinit fiind, el singur poate să-şi adăpostească infinitatea sa divină. Dar, ca şi cum nu s-ar simţi în largul său în locuinţa fără hotare a dumnezeirii sale, îşi zideşte o locuinţă în plus: această locuinţă este omul.
"Desfătarea mea este de a fi împreună cu fiii oamenilor." (Prov 8,31).
"Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face lăca1 la el." "Voi sunteţi templul lui Dumnezeu... Şi templul lui Dumnezeu care sunteţi voi înşivă e sfânt." Iar când spunem: "Tatăl nostru care eşti în ceruri", de fapt spunem: Tatăl nostru care eşti în sufletele celor drepţi, Tatăl nostru care locuieşti în inimile noastre. "Purtăm această comoară în vase de lut."
Scrie Sfânta Tereza cea Mare în Calea desăvârşirii:
"Să presupunem că în interiorul nostru se înalţă un palat foarte somptuos, în întregime din aur şi pietre preţioase, vrednic în tot cazul de un stăpân atât de mare. Gândiţi-vă, că voi contribuiţi la înfrumuseţarea acestui edificiu. Acest palat e sufletul vostru: căci atunci când un suflet este curat şi înzestrat cu toate virtuţile, nu există edificii care să-l poată întrece în frumuseţe şi cu cât sunt mai mari virtuţile, cu atât strălucesc mai mult pietrele preţioase. Imaginaţi-vă că în acest palat locuieşte acel mare rege care a voit să devină Tatăl nostru, aşezat pe un tron nespus de preţios, care este inima noastră."
Cerul e sufletul în care se află harul sfinţitor. De aceea ne spune Sfântul Augustin "distanţa spirituală care îi separă pe cei drepţi de cei păcătoşi, e la fel de mare ca şi distanţa care, în lumea vizibilă, separă cerul de pământ". Dumnezeu suportă omenirea şi istoria ei va continua, cu tot puhoiul de crime şi păcate, atâta vreme cât va exista un număr de suflete în harul sfinţitor, în care Dumnezeu să poată locui. E ceea ce deducem din cuvintele adresate lui Abraham: Dacă sunt zece drepţi în care eu să pot locui, nu distrug Sodoma, deşi a ajuns în ultimul hal de corupţie.
"Purtăm această comoară în vase de lut." O comoară pe care trebuie să o descoperim mereu.
Noi suntem, ne învaţă acelaşi Sfânt Augustin, ca un sclav neştiutor de carte căruia stăpânul i-a încredinţat misiunea să poarte un manuscris preţios. Îl duce, dar nu ştie ce duce. Noi ascundem în adâncul inimii noastre un izvor, deasupra căruia se află o piatră uriaşă. E necesar, ne spune Sfânta Tereza cea Mare, dezvoltând tema castelului interior, să dăm la o parte pietroiul patimilor şi păcatelor noastre, să închidem ochii, să astupăm urechile, ca să putem descoperi acest izvor interior, să-i auzim susurul, să-l auzim pe Dumnezeu ascuns în sufletul nostru, mai lăuntric decât tot ce este mai lăuntric în noi.
A ne goli inima de tot ce este inutil, frivol, artificial, egoism, ambiţie, vanitate, invidie, înseamnă a crea un gol, un vid, absolut necesar ca Dumnezeu să poată locui în noi. Înţeleptul chinez, Lao-Tze, în poezia sa Vidul median arată că nu există forţă mai mare decât acest vid, în care Dumnezeu poate să locuiască şi să lucreze:
"Deşi treizeci de spiţe se întâlnesc în butucul roţii,
Vidul din interiorul butucului
Pune carul în mişcare.
Vasele sunt plămădite din lut,
Dar vidul dinlăuntru
Le hotărăşte întrebuinţarea.
Camera e alcătuită din ziduri,
Dar tot vidul
Îngăduie să fie locuită."
"Nostru"
Ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i înveţe să se roage, au reţinut bine ce le-a spus Mântuitorul: "Voi când vă rugaţi să spuneţi aşa: Tatăl nostru." Nu Tatăl meu, ci Tatăl nostru. Rostind această rugăciune, toţi copiii lui Dumnezeu se proclamă solidari între ei, fraţi în credinţă şi iubire, uniţi cu toţii prin legătura minunată a botezului lor. Pustnicul cel mai singuratic, întemniţatul izolat în celula închisorii, bolnavul uitat de toţi pe patul spitalului, nu spune: Tatăl meu, ci Tatăl nostru, căci ştie că nu se roagă singur, nici nu se roagă numai pentru el. El este unit cu toţi fraţii săi de departe şi de aproape care se roagă în lume aceeaşi rugăciune. Când un bărbat, o femeie, un copil spune: Tatăl nostru, e întreaga Biserică din toate timpurile şi din toate colţurile lumii care se roagă cu el, prin el şi pentru el. E rugăciunea care ne leagă pe unii de alţii şi pe toţi ne leagă de Cristos care a rostit-o cel dintâi. Scrie Sfântul Ciprian în tratatul său De dominica oratione:
"Mai presus de toate, Învăţătorul păcii şi Maestrul unităţii, nu vrea ca noi să ne rugăm individual şi izolat, adică numai pentru noi înşine. Nu spunem: Tatăl meu care eşti în ceruri; şi cu atât mai puţin: pâinea mea cea de toate zilele dă-mi-o mie astăzi. Şi nimeni nu se roagă să-i fie iertată numai greşeala lui, nici nu cere ca el singur să nu fie dus în ispită şi să fie mântuit de Cel Rău. Rugăciunea noastră este publică şi comunitară şi, când ne rugăm, ne rugăm pentru tot poporul, nu pentru fiecare în parte, pentru ca tot poporul să fie una. Dumnezeul păcii şi Maestrul armoniei ne-a învăţat unitatea, a voit ca unul să se roage pentru toţi, aşa cum el, ne-a purtat în el pe toţi."
Iar cuvintele Sfântului Augustin, vorbind despre rugăciunea Tatăl nostru, ne merg de-a dreptul la inimă:
"Uneori, părinţii după ce au adus pe lume un copil, doi sau trei, le e teamă să mai aducă alţii pe lume, ca să nu-i vadă cerşind. Dar moştenirea pe care (Dumnezeu) ne-o promite este atât de mare încât pot s-o obţină mulţi fără ca cineva să ducă lipsă sau să îndure necazurile sărăciei, de aceea a chemat la fraternitate popoarele păgâne şi astfel unicul Fiu are fraţi nenumăraţi care pot să spună: Tatăl nostru, care eşti în ceruri. Aşa s-au rugat cei care au fost înaintea noastră, aşa se vor ruga cei care vor veni după noi. Vedeţi câţi fraţi are unicul Fiu prin harul său, împărţind moştenirea cu cei pentru care a îndurat moartea. Avem un tată şi o mamă pe pământ ca să ne naştem pentru suferinţe şi pentru moarte; am găsit alţi părinţi: Dumnezeu Tatăl nostru şi Biserica mama noastră, prin care să ne naştem la viaţa veşnică. Să fim cu băgare de seamă, preaiubiţilor, ai cui fii suntem şi să trăim aşa cum se cuvine să trăiască cei care au un atare Tată. Uitaţi-vă, Creatorul nostru a binevoit să fie Tatăl nostru".
Am spus în meditaţia precedentă că pentru ucenicii lui Isus şi pentru prima generaţie de creştini a fost foarte greu să rostească primul cuvânt din rugăciunea învăţată de Mântuitorul: să se adreseze lui Dumnezeu numindu-l Abba-tăticule! Au îndrăznit totuşi să-l rostească, fiindcă aşa era porunca Mântuitorului şi învăţătura lui dumnezeiască. În plus, era Duhul Sfânt care, cum spune Sfântul Pavel, a fost trimis de Dumnezeu în inimile lor şi îi făcea să strige: Abba, adică Tată. Dar a rosti al doilea cuvânt, cuvântul "nostru" e, de fapt, mult mai greu şi cere şi mai multă îndrăzneală. Iar dacă îl rostim cu atâta dezinvoltură, se datorează faptului că suntem distraţi, neatenţi, inconştienţi atunci când îl rostim. Dreptul de a spune: Tată, ne vine de sus, de la Isus. Dreptul de a spune: nostru, trebuie să-l cucerim prin munca şi eforturile noastre. Ne amintim de scena din Cartea Genezei: Dumnezeu adresează lui Cain această întrebare tulburătoare: "Unde este Abel, fratele tău?" Din răspunsul lui Cain nu lipseşte o doză de obrăznicie: "Nu ştiu. Ce, sunt eu păzitorul fratelui meu?" Când ne rugăm lui Dumnezeu: Tatăl nostru, Dumnezeu ne pune aceeaşi întrebare: dacă eu vă sunt Tată, unde sunt fraţii voştri?
Ne mai amintim de o scenă, de data aceasta din Evanghelie. Fiul mai mare din parabola Fiului risipitor, cel foarte corect, care niciodată nu călcase porunca tatălui său, supărat, refuză să intre în ogradă şi îi reproşează tatălui său: "Acest fiu al tău care ţi-a tocat averile cu desfrânatele..." Replica tatălui vine prompt: "Acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit". În acea zi, tatăl din parabolă şi-a regăsit copilul rătăcit dar şi-a pierdut copilul cuminte. Mai exact, în acea zi, copilul cuminte şi-a pierdut tatăl refuzând să-l recunoască de frate pe fratele său. Expresia: acest fiu al tău, echivala cu acest individ care nu e fratele meu". Fratele care nu-şi mai recunoaşte fratele, încetează de a mai fi fiu, rămâne fără tată. Dumnezeu spune: dacă acesta nu e fratele tău, eu nu pot fi Tatăl tău. Nu ai voie să mă invoci cu acest titlu.
Scriitorul bisericesc Tertullian are un cuvânt surprinzător. Zice: "Creştin nu te naşti, ci devii". Cum devii creştin, adică fiu al lui Dumnezeu? Iubindu-i pe fraţii tăi cu iubirea cu care îi iubeşte Dumnezeu, Tatăl ceresc, pe copiii săi. Cu cât iubeşti mai mult pe fraţii tăi, cu atât devii mai mult fiu al lui Dumnezeu. E spus în alte cuvinte ceea ce Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sfântului Matei: "Eu vă spun: Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc". Şi aici, atenţie: "Ca să fiţi - să deveniţi - fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, şi face să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... Voi fiţi, aşadar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt 5,44-45;48). Iată prin urmare condiţia recerută ca să fiţi, să deveniţi, fii ai Tatălui care este în ceruri.
Iubirea de aproapele, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, nu e un sentiment, nu e simpatie, nu e înclinaţie naturală, ea se cucereşte prin luptă, prin eforturi uneori eroice. E bine să amintim o teorie pe care psihologia astăzi o consideră dovedită ştiinţific. Potrivit acestei teorii, subconştientul fiecăruia dintre noi emite aşa-numiţii feromoni, adică mii şi mii de unde bio-magnetice pe secundă, care se răspândesc cu o viteză extraordinară. Feromonii fiecăruia dintre noi au o anumită lungime de undă. Dacă întâlnesc feromonii altor persoane care au aceeaşi lungime de undă atunci se stabileşte imediat simpatia, atracţia, iubirea faţă de acele persoane. Aşa se întâmplă că persoane pe care le vedem pentru prima dată, ne apar imediat simpatice. Dacă se întâlnesc feromoni cu lungimi de undă diferită, apare imediat antipatia, repulsia, ura. Aşa se explică faptul că persoane pe care le vedem pentru prima dată, ne apar imediat antipatice şi respingătoare. E ceva asemănător cu grupele sanguine compatibile sau incompatibile. O perfuzie cu sânge de altă grupă sanguină înseamnă uciderea bolnavului. Există şi feromoni universali, după cum sunt şi grupe sanguine universale. Deţinătorii acestor lungimi de undă sunt persoane simpatice, atrăgătoare pentru toată lumea.
Nimeni nu este răspunzător de feromonii pe care îi emite şi nimic nu se poate schimba în subconştientul nostru. Feromoni emit şi gâzele şi păsările şi animalele, căci şi la ele există simpatie şi antipatie, iubire şi ură, atracţie şi repulsie. Dar omul, spre deosebire de ele, are încă două nivele superioare în psihicul său: e inconştientul şi conştientul. Aici intervine judecata şi voinţa. El are posibilitatea de a-şi domina feromonii, de a nu urma impulsurile subconştientului, de a zâmbi, de a face binele chiar când simte antipatie şi repulsie faţă de cineva. Aceasta este iubirea creştină care ne face fii ai lui Dumnezeu şi ne permite să-i spunem lui Dumnezeu: Tatăl nostru. "Dacă iubiţi numai pe cei care vă iubesc, întreabă Isus, ce mare lucru faceţi? Nu fac aceasta şi păgânii?" Şi la fel de bine ar fi putut să întrebe: nu fac aceasta şi gâzele şi păsările şi patrupedele care se lasă călăuzite de pornirile firii, de instincte?
Dacă ne rugăm Tatăl nostru, fără iubire fraternă, Mântuitorul ne adresează cuvintele aruncate odinioară evreilor: Voi îl aveţi de tată pe Diavolul şi faceţi faptele tatălui vostru. Ura, răutatea, egoismul, răzbunarea, invidia sunt faptele Diavolului. Fără dragoste fraternă, exact ca şi în cazul fiului cuminte care nu-i călca niciodată porunca tatălui, din parabolă, nu-l putem numi pe Dumnezeu Tată. Unui tânăr monah, cunoscut pentru posturile şi faptele sale extraordinare de pocăinţă, un monah bătrân i-a zis într-o zi: "Mai bine ai face să mănânci carne şi să bei vin decât să mănânci din fratele tău cu bârfele şi vorbele tale". E ceea ce ne învaţă apostolul Pavel: "De aş agonisi toată ştiinţa, de aş avea credinţă încât să mut munţii din loc, de aş da toată averea săracilor, de aş da trupul să-mi fie ars pe foc, dacă nu am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic".
Numele lui Dumnezeu
"Sfinţească-se numele tău".
Cele şapte cereri pe care le rostim în rugăciunea Tatăl nostru nu sunt puse la întâmplare. Ele se succed într-o înlănţuire şi o ierarhie admirabilă.
"Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău." Sfinţirea numelui lui Dumnezeu este lucrul cel mai important şi cel mai preţios pe care îl putem cere şi trebuie să-l cerem în rugăciune. Sfântul Toma de Aquino, comentând rugăciunea Tatăl nostru, face o observaţie foarte importantă. Ne spune că în această primă cerere sunt cuprinse, de fapt şi celelalte şase: dacă numele lui Dumnezeu este sfinţit în inimile şi viaţa noastră, înseamnă că vine împărăţia sa; dacă vine împărăţia, înseamnă că se face voia sa; dacă se face voia sa, putem fi siguri că Dumnezeu nu ne va lăsa să murim de foame, ne va da nouă pâinea cea de toate zilele - în intenţia lui Isus pâinea cea de toate zilele e în primul rând pâinea euharistică; iar dacă putem primi pâinea cea de toate zilele a euharistiei, înseamnă că Dumnezeu ne-a iertat toate greşelile noastre ca să ne putem apropia de ea; şi dacă el ne-a iertat, aceasta presupune că şi noi am iertat greşiţilor noştri; şi dacă ne-a iertat greşelile noastre, evident că el nu va lăsa să cădem din nou în ispită, ci ne va apăra de Cel Rău, ca să nu ne întoarcem la greşelile pe care ni le-a iertat.
Pentru a înţelege bine prima cerere din Tatăl nostru trebuie să cunoaştem ce importanţă avea numele la evrei şi la orientali, în general. Modernii pun copiilor nume din motive sentimentale: copilul primeşte un anumit nume pentru că aşa se chema şi bunicul, sau tatăl doreşte ca fiul să-i moştenească numele. Numele vedetelor de filme, al campionilor sportivi, numele cântăreţelor de muzică uşoară sunt mai îndrăgite decât numele sfinţilor din calendar. Când Nadia Comăneci era în vogă, Nadia era un nume foarte frecvent dat fetiţelor.
Pentru un israelit, în schimb, numele nu era o simplă etichetă pusă din exigenţe anagrafice, dar reprezenta esenţa persoanei şi destinul individului. Numele era decisiv pentru viitorul individului. Numele era o binecuvântare pentru copil şi un blestem pentru duşmanii lui. Numele exprima misiunea pe care o fiinţă o are de îndeplinit în univers. Israelitul gândea astfel: de când Adam a dat în paradisul pământesc un nume fiecărui animal, animalul îndeplineşte o misiune în lumea creată. De pildă, dacă Adam l-a chemat pe cal, cal, nu a făcut-o pentru că animalul era un cal, ci pentru ca, din acel moment, acest animal să îndeplinească în lume funcţia de cal. Tipic în această privinţă este episodul pe care îl citim în cartea întâi a lui Samuel (25,25). Când regele David vrea să-i aplice o pedeapsă exemplară lui Nabal care îl insultase, soţia regelui, Abigail, îi iese în întâmpinare şi încearcă să-l îmbuneze cu aceste cuvinte: "Să nu-şi pună Domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, aşa este şi el; Nabal (Nebun) îi este numele, şi este plin de nebunie".
Primul om pe care îl crează Dumnezeu primeşte numele de Adam, care înseamnă, simplu, om. Nu numai fiindcă a fost extras din ţărână roşietică, aşa cum indică etimologia cuvântului Adam, dar fiindcă omul, Adam, conţinea în germen, în embrion, întreaga omenire viitoare. Numele pe care îl primeşte soţia sa, Eva, exprimă ce este ea în esenţă: mama tuturor celor vii. Avram devine Abraham, ceea ce înseamnă "tată iubitor", Iacob, după misterioasa luptă cu îngerul Domnului, devine Israel, adică "puternic contra lui Dumnezeu", copilul pe care îl va aduce Maria pe lume va primi numele Isus, adică: "Dumnezeu salvează", Simon, primeşte numele de Petru; nu e o poreclă sau un supra-nume, efectiv din acest moment el devine stâncă a Bisericii lui Cristos până la sfârşitul veacurilor. Când Dumnezeu dă un nume sau schimbă un nume el fixează un destin sau schimbă un destin.
Numele nu numai că exprimă personalitatea, esenţa intimă, raţiunea de a fi, dar a rosti un nume înseamnă a te supune, a-l recunoaşte de stăpân pe posesorul numelui, a te pune sub protecţia lui, a beneficia de forţa cu care este dotat acel nume. Femeia, primind numele bărbatului, intră sub autoritatea şi protecţia lui. Apostolul Petru, la câteva zile după Rusalii, în pridvorul templului din Ierusalim, vindecă un olog cu forţa numelui lui Isus: "Argint şi aur nu am, da ce am îţi dau: în numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă" (Cf. Fapte 3,1-10).
Popoarele păgâne ţineau secretul cu privire la numele zeilor lor, căci a le cunoaşte şi a le invoca numele înseamna a profita de forţa lor. În timp de război, a descoperi duşmanului numele zeilor ţării însemna trădare de ţară şi se pedepsea cu moartea.
Dumnezeu îi descoperă lui Moise numele său: Iahve, adică, eu sunt cel care sunt; eu sunt fiinţa însăşi care dau fiinţă la tot ce fiinţează, eu sunt Creatorul tău şi Creatorul lumii. Trăsătura primordială a acestui nume care exprimă esenţa lui Dumnezeu este sfinţenia. "Eu sunt Iahve,Dumnezeul vostru... fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt." (Lev 11,44).
Rădăcina ebraică a cuvântului sfânt, ca de altfel şi cea latină: sancio, ire, cuprinde în ea ideea de separare. Aşadar, când spunem că Dumnezeu este sfânt, spunem că Dumnezeu este transcendentul, unicul, incomparabilul, cu totul Celălalt, puritatea totală, binele absolut, frumuseţea imaculată. Sfinţenia lui Dumnezeu este numită adesea în Biblie gloria lui Dumnezeu: "Aşa vorbeşte Domnul: Îmi voi arăta splendoarea şi sfinţenia înaintea mulţimii popoarelor şi vor şti că eu sunt Iahve" (Ez 38,23). Iahve nu are nimic de a face cu zeii şi idolii păgânilor cu chip de om, sau de animale ca în Egipt, sau de monştri ca în Babilon. El nu se confundă cu soarele şi cu luna la care se închinau păgânii. În Biblie sfânt e sinonim cu divin şi expresia Dumnezeu este sfânt se poate traduce cu expresia: Dumnezeu este Dumnezeu.
Când Dumnezeu îşi descoperă sfinţenia sa, adică maiestatea sa, omul îşi dă seama de distanţa infinită care-l separă de Creator; se recunoaşte mic, păcătos, incapabil să-şi deschidă gura. Exclamă plin de admiraţie, dar şi de groază, ca şi Isaia când l-a văzut pe Domnul căruia serafimii îi cântau acoperindu-şi faţa cu aripile: Sfânt, Sfânt, Sfânt: - Vai mie! Sunt un om pierdut (Is 6). Aşadar, sfinţească-se numele tău, s-ar putea traduce astfel: sfinţenia, transcendenţa, maiestatea ta dumnezeiască să fie recunoscută, cinstită, preamărită, respectată, iubită de toată făptura.
Această distanţă infinită, adică sfinţenia sa, Dumnezeu o afirmă la tot pasul în Vechiul Testament, spre a arăta că Dumnezeu e Dumnezeu iar omul e om şi nu se pot confunda unul cu altul. Să nu uităm că mentalitatea panteistă era generală în antichitatea păgână.
"Eu Domnul, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt" (Lev 19,2).
"Eu sunt Dumnezeu şi nu om, eu sunt cel Sfânt în mijlocul tău" (Osea 11,9).
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul tău" (Is 43,3).
Viaţa lui Isus s-a consumat în întregime în serviciul numelui lui Dumnezeu. Misiunea lui Isus a fost sfinţirea numelui lui Dumnezeu. Inima sa a ars permanent de această pasiune, de această dorinţă: să-l facă cunoscut, adorat, iubit pe Dumnezeu. Alt interes nu a avut în viaţă:
"Am făcut numele tău cunoscut oamenilor pe care mi i-ai dat în lume" (In 17,12). "Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi îl voi mai face cunoscut" (In 17,26). "Cât timp am fost cu ei, i-am păstrat în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat şi i-am păzit; şi nici unul dintre ei nu s-a pierdut afară de fiul pierzării" (In 17,12).
De mic copil Isus a recitat la sinagoga din Nazaret rugăciunea numită Qaddish, adică Sfinţirea Numelui:
"Să fie preamărit şi sfinţit Numele tău cel Mare, în lumea pe care ai creat-o potrivit voinţei tale... Să fie pururi lăudat numele lui din veci în veci. Să fie binecuvântat, celebrat, glorificat, exaltat, înălţat, onorat, magnificat şi lăudat numele celui Sfânt..."
Fără îndoială că şi Isus, când i-a murit tatăl purtător de grijă, Iosif, a spus rugăciunea Qaddish Yatom, adică binecuvântarea orfanilor, rugăciune pe care o spuneau copiii la moartea părinţilor, soţul sau soţia când îi murea partenerul de viaţă, ca şi părinţii când le murea un copil. Numele lui Dumnezeu trebuia sfinţit, adică preamărit, şi în clipele de durere şi de plâns.
Ucenicii lui Isus nu trebuie să uite nici o clipă, că asemenea Învăţătorului, preocuparea primordială, interesul suprem al vieţii, pasiunea mistuitoare şi unica dorinţă e aceea de a sfinţi numele lui Dumnezeu, adică de a-l face pe Dumnezeu cunoscut, recunoscut, adorat şi iubit de oameni.
Sfinţească-se numele tău
"Sfinţească-se numele tău"
De ce să se sfinţească? Nu e oare sfânt numele lui Dumnezeu? Răspunsul ni-l dă Sfântul Augustin:
"Numele lui Dumnezeu, pentru care tu te rogi ca să se sfinţească, e sfânt. Atunci de ce te rogi dacă este deja sfânt? În afară de aceasta, când te rogi ca să se sfinţească numele său, nu ai impresia că te rogi pentru el şi nu pentru tine? Dar înţelege bine: tu îl rogi pe el şi pentru tine. Ce înseamnă aşadar: sfinţească-se? Înseamnă că numele lui Dumnezeu trebuie tratat ca sfânt şi să nu fie dispreţuit. Vezi, aşadar, că atunci când exprimi această dorinţă, îţi doreşti binele ţie însuţi. Dar dacă vei dispreţui numele lui Dumnezeu, ţie îţi vei face rău, nu lui Dumnezeu".
Numele lui Dumnezeu poate fi dispreţuit în multe feluri: prin blasfemii, prin rostirea lui în zadar, din uşurătate, şi mai ales prin înjurătură. Înjurătura de Dumnezeu, nu e nevoie să o spunem, e păcatul cel mai grav pe care omul îl poate săvârşi. Dar toate aceste acte de dispreţ faţă de numele lui Dumnezeu nu lovesc în Dumnezeu şi nu ating cu nimic sfinţenia lui, ci lovesc în cel care le comite. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că e ca şi cum unul ar arunca cu pietre către cer, către stele: pietrele nu ating stelele, ci cad în capul celui care le aruncă.
Concret, cum sfinţim noi numele lui Dumnezeu?
Mai întâi, recunoscând că Dumnezeu este Dumnezeu, că e sfânt, adică cu totul celălalt, distinct, absolut superior omului şi oricărui lucru creat, inaccesibil lumii create.
Când Dumnezeu l-a creat pe om, ne povesteşte Cartea Genezei, Dumnezeu l-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Dumnezeu l-a creat pe om, adică i-a dat fiinţă şi existenţă. Dumnezeu a aşezat în faţa omului un semn al sfinţeniei sale, adică al superiorităţii, al maiestăţii sale: pomul din fructele căruia i-a poruncit să nu mănânce. Acest pom voia să spună că Dumnezeu are dreptul să poruncească şi că omul trebuie să se supună. Şi atunci a avut loc primul atentat la sfinţenia lui Dumnezeu: omul nu s-a mulţumit cu calitatea sa de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, ci a voit să fie egal cu Dumnezeu. Romano Guardini comentează astfel faptul:
"Ispititorul însă zice: chip? A, nu! Dumnezeu ştie foarte bine că sunteţi egali cu el... Dar voi nu vă puteţi convinge de acest lucru dacă rămâneţi supuşi. Încălcaţi-i porunca şi veţi deveni perfect conştienţi că sunteţi ca Dumnezeu însuşi."
În continuare, marele scriitor, arată cât este de actual acest păcat al autoidolatrizării omului, acest atentat la sfinţenia lui Dumnezeu.
"Recunoaştem în cuvintele (Ispititorului) acea voinţă care astăzi pătrunde pretutindeni în filosofie şi literatură, în jurnalism şi politică, cu consecinţele ei: nu chip al lui Dumnezeu, nici măcar egal cu Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Şi cu asta s-a făcut un pas mai departe. Dumnezeu exclus cu desăvârşire, numai omul-omul, lumea sa, şi realizările sale! Exact cum a insinuat cel care este mincinos de la început."
Marile religii orientale ca hinduismul, budismul, fiind panteiste îl identifică pe om cu Dumnezeu. Nu ne mirăm, prin urmare, de larga simpatie şi marele succes pe care le au sectele orientale la omul modern care i-a luat locul lui Dumnezeu. Religiile orientale au devenit aliatele creştinilor apostaţi în lupta pentru răsturnarea lui Dumnezeu. Iată, de pildă, ce scrie unul din marii maeştri ai hinduismului modern, Swami Vivecananda:
"Păcatul cel mare este acela de a crede că suntem slabi. Să ne convingem că suntem Brahma (adică Dumnezeu)... Suntem deasupra soarelui, a stelelor, a universului. Să-l învăţăm pe om că este Dumnezeu. Să negăm răul. Să ne ridicăm şi să ne proclamăm: "Eu sunt stăpânul tuturor lucrurilor!" Noi înşine ne fabricăm lanţurile şi noi înşine le putem sfărâma. Să respingem ca pe o otravă tot ce ne poate face slabi fizic, intelectual şi spiritual. Sunt nebuni cei care vă spun că sunteţi păcătoşi, făcându-vă să vă aşezaţi într-un colţ şi să plângeţi. Există oare ceva mai tâmpit, mai pervers, mai rău decât să vi se spună că sunteţi păcătoşi? Minciuna cea mai mare este afirmaţia celor care spun că noi suntem doar oameni; noi suntem Dumnezeul universului... Să nu uităm niciodată gloria naturii umane! Suntem Dumnezeul cel mai mare care a existat vreodată şi va exista. Alde Cristos şi alde Buda nu sunt decât valuri ale acestui ocean care sunt eu."
Sfinţenia este atributul esenţial al lui Dumnezeu. Dumnezeu este unicul, transcendentul, cel separat, deşi prezent pretutindeni. Biruitorii fiarei cu alăutele în mână, din Apocalipsă, cântau: "Cine nu se va teme de tine, Doamne, şi cine nu va slăvi numele tău? Căci numai tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea ta..." (Ap 15,4).
Omul, şi creaturile în general, sunt sfinte în măsura în care se sustrag lumii profane şi aparţin numai lui Dumnezeu. Îngerii sunt sfinţi întrucât sunt consacraţi slujirii sale. Israelul e popor sfânt întrucât Dumnezeu şi l-a rezervat scoţându-l dintre toate popoarele, după cum e popor sfânt noul popor al lui Dumnezeu, poporul celor botezaţi, care formează Biserica. De aceea, la începutul Bisericii, toţi creştinii se numeau sfinţi, indiferent de gradul de sfinţenie morală, personală. Preotul e sfânt căci Dumnezeu l-a ales pentru slujba sa exclusivă. Sanctuarul şi obiectele de cult din sanctuar sunt sfinte căci sunt sustrase uzului profan şi rezervate exclusiv slujirii lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu de la poporul lui sfânt pe care şi l-a pus deoparte, atât în Vechiul cât şi Noul Testament, cere şi sfinţenia morală. Cu el a încheiat o Alianţă descrisă în Sf. Scriptură ca o alianţă nupţială: Dumnezeu e mirele, poporul său e mireasa. Ca în orice căsătorie, mireasa ia numele mirelui şi împarte cu el acelaşi destin. Dezonoarea miresei e în acelaşi timp dezonoarea mirelui. Neascultarea şi infidelitatea poporului ales dezonorează şi profanează numele lui Dumnezeu. E ceea ce Dumnezeu reproşează evreilor prin profetul Ezechiel:
"Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau numele meu cel sfânt, aşa încât se zicea despre ei: «Acesta este poporul Domnului, ei au trebuit să iasă din ţara lor». Şi am vrut să salvez cinstea numelui meu cel sfânt pe care îl pângărea casa lui Israel printre neamurile la care se dusese. De aceea spune casei lui Israel: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina numelui meu cel sfânt pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers. De aceea voi sfinţi numele meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor»" (Ez 36,20-23).
Voi însă când vă rugaţi spuneţi aşa: "Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău". Care nume? Este numele de Iahve pe care îl cunoşteau evreii în Vechiul Testament şi pe care îl considerau atât de sfânt şi plin de maiestate încât de la întoarcerea din Babilon, din secolul al VI-lea a.Ch., nu îndrăzneau să-l mai rostească, de aceea era înlocuit cu Adonai şi Elohim. Pentru un evreu nu numai blasfemia, dar orice păcat era o profanare a sfinţeniei lui Dumnezeu, un delict de l?se-majesté. Dar la acest nume Isus adaugă numele de tată: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, numele tău de tată. Pentru ucenicul lui Isus nu numai blasfemia, dar orice păcat, e o dublă profanare: se adaugă la delictul de l?se-majesté delictul de lése-paternité. Ucenicul lui, fiind fiu al lui Dumnezeu, prin păcatul său, ca orice fiu nedemn, îşi face de râs tatăl. Pentru ucenicul lui Isus, cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament sună astfel: Fiţi sfinţi, fiindcă eu, Iahve, Tatăl vostru, sunt sfânt. Şi nu e greu de sesizat contradicţia şi ipocrizia, la ucenicul lui Isus care de nenumărate ori pe zi spune: Tată, sfinţească-se numele tău, şi tot de atâtea ori, prin păcat, profanează numele lui Dumnezeu.
În puţine cuvinte: ce înseamnă a sfinţi numele lui Dumnezeu? Înseamnă a avea gândurile şi inima permanent îndreptate spre Dumnezeu, Tatăl nostru, aşa cum un copil normal se gândeşte mereu la tatăl său.
Înseamnă a-l lăuda mereu pe Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru tot ce face în iubirea sa pentru noi, fiii săi, asemenea Mariei care îl preamărea pe Dumnezeu al cărui nume este Sfânt, căci a făcut în ea lucruri mari în atotputernicia sa.
În sfârşit, a sfinţi numele lui Dumnezeu, înseamnă a trăi o viaţă de sfinţenie pentru ca oamenii, văzând faptele noastre bune, să-l preamărească pe Tatăl nostru care este în ceruri.
Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru
"Vie împărăţia ta".
Această dorinţă pe care noi creştinii o exprimăm când ne rugăm Tatăl nostru, mistuia mai mult decât oricare altă dorinţă sufletul evreului înainte de venirea lui Cristos în lume. În ciuda tuturor oprimărilor, deportărilor, invaziilor, poporul evreu aştepta de veacuri, cu o neobosită speranţă, ca Dumnezeu să instaureze pe pământ o împărăţie în care să înflorească libertatea şi pacea. Psalmii pe care evreii îi ştiau pe de rost întreţineau această speranţă.
"Să intre Împăratul slavei!
Cine este acest Împărat al slavei?
Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel viteaz în lupte.
Porţilor, ridicaţi-vă capetele;
ridicaţi-vă porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei!
Cine este acest Împărat al slavei?
Domnul oştirilor:
El este Împăratul slavei!" (Ps 24,7-10).
Acest psalm probabil că iniţial era o cântare cu care era însoţită intrarea solemnă a unui rege în templul din Ierusalim recent construit. Dar evreii uitaseră de destinaţia lui iniţială. Cu timpul căpătase o dimensiune mesianică şi exprima speranţa venirii unui Eliberator, a unui împărat trimis de Dumnezeu care va domni nu numai peste micuţul popor al lui Israel, dar asupra întregului pământ.
"Bateţi din palme toate popoarele!
Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie!
Căci Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoşat.
El este mare Împărat peste tot pământul.
El ne supune popoarele,
El pune neamurile sub picioarele noastre...
Dumnezeu domneşte peste neamuri,
Dumnezeu şade pe tronul lui cel sfânt.
Domnitorii popoarelor se adună împreună
cu poporul Dumnezeului lui Abraham" (Ps 47).
Profeţii au descris cu accente de un vibrant lirism venirea acestei împărăţii în care singurul stăpân va fi Dumnezeu. În descrierea lor nu lipseşte o anumită nostalgie după împărăţia lui David, devenit tipul regelui fidel şi credincios. În anii tulburi ai deportării în Babilon, un ucenic al lui Isaia lansează acest imn plin de speranţă: "Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui care zice Sionului: "Dumnezeul tău domneşte!"" (Is 52,7).
După exil, cu chiu cu vai se încropeşte în Israel un fel de regat. Am zis un fel de regat, întrucât este supus suveranităţii Imperiului Persan. Dar şi acest regat se prăbuşeşte sub loviturile invadatorilor greci şi apoi romani. Profetul Daniel, în cuvinte încărcate de imagini şi simboluri misterioase, apocaliptice, vesteşte prăbuşirea marilor imperii invadatoare. Cel Prea Înalt va reda poporului său împărăţia: o împărăţie universală şi veşnică. Cel care va instaura această împărăţie va fi un misterios Fiu al omului. El va veni pe norii cerului spre a judeca omenirea. Va avea şi un înainte mergător. Îl descrie Malahia: "Iată îl voi trimite pe crainicul meu, el va pregăti calea înaintea mea. Şi deodată va intra în templul său Domnul pe care îl căutaţi... Cine va putea însă să sufere ziua venirii lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta el?" (Mal 3,1-2).
Febra aşteptării acestui împărat trimis de Dumnezeu creşte pe măsură ce dominaţia romană devine tot mai grea, mai apăsătoare, mai insuportabilă, datorită brutalităţii, a avidităţii în materie de impozite şi a păgânismului impus cu silnicia. "Vie împărăţia ta! Vino, eliberează poporul tău şi nimiceşte odată pentru totdeauna pe cei care ne oprimă"! Aceasta era rugăciunea evreilor ajunşi la pragul disperării, când apare Isus şi îşi revendică titlul de Fiu al omului prevestit de Daniel. El răspunde aspiraţiilor şi speranţelor de veacuri ale lui Israel: "Timpul s-a împlinit: Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Mc 1,15).
Numai că Isus nu e regele politic şi militar pe care îl aşteptau evreii. Zeloţii şi sicarii, extrema dreaptă de pe vremea aceea, aşteptau ca el să dea semnalul de luptă spre a declanşa masacrarea cotropitorilor. Poporul entuziasmat îl primeşte pe Isus la intrarea în cetatea sfântă ca pe un erou naţional: "Hosana! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului! Binecuvântat fie împărăţia părintelui nostru David care soseşte!" Dar noul David nu are nimic din forţa şi măreţia unui împărat. Vine călare pe un măgar. E un om simplu din popor, un meseriaş sărac din Galileea. Nu-l interesează nici banul, nici puterea, nici politica. Poporul vrea să-l facă rege. Fuge, se ascunde în munţi şi se roagă. Mai mult, are cuvinte dure împotriva celor bogaţi şi puternici, împotriva politicienilor ipocriţi. Simpatia lui se îndreaptă către cei săraci, bolnavi, neajutoraţi. Împărăţia lui nu are nimic de a face cu împărăţiile acestei lumi întemeiate pe orgoliu, pe teroare, pe diplomaţie, adică pe minciună. E o împărăţie spirituală întemeiată pe iubire fraternă, pe iertare, pe milă, pe dăruirea de sine. Soldaţii săi au o singură armă: crucea. Fericiţi cei săraci, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, căci a lor este împărăţia cerurilor. Isus e recunoscut în toată splendoarea regală atunci când se încinge cu un ştergar, îngenunchează şi spală picioarele ucenicilor: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22,27).
De două mii de ani Isus a inaugurat împărăţia lui Dumnezeu, şi tot de două mii de ani ucenicii lui se roagă: "vie împărăţia ta!" Dar a venit împărăţia lui Dumnezeu? S-ar părea că, din contră, a venit împărăţia Satanei. Cultele satanice nicicând nu au proliferat în decursul istoriei ca în zilele noastre. Astăzi asistăm la un fenomen nemaiîntâlnit în istorie: ateismul în masă, mult mai rău decât păgânismul. Păgânismul nu excludea divinul, chiar dacă îl înţelegea greşit. Sute de milioane de oameni îmbrăţişează astăzi culturi ateiste. Negarea divinului e considerată drept condiţie a eliberării omenirii. Cei care au lansat aceste culturi ateiste au prevestit catastrofe uriaşe. Nietzsche a prevestit că oamenii vor deveni toţi nebuni, dar când ateismul va cunoaşte dimensiuni planetare, omenirea va fi, în sfârşit, liberă.
Şi totuşi împărăţia lui Dumnezeu a venit şi continuă să vină. Împărăţia lui Dumnezeu nu apare în mod spectaculos: ea este ascunsă în inimile oamenilor care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi se convertesc. Ea trece neobservată, e îngropată în inima omului, cum spune Isus, ca o comoară ascunsă într-un ogor, ca o fărâmă de drojdie ascunsă în trei măsuri de făină. Într-o zi farizeii îl întreabă pe Isus: "Când vine împărăţia lui Dumnezeu?" Isus le răspunde: "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se poate spune: Uite-o aici sau uite-o acolo! Căci iată Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru" (Lc 17,20,21).
De fapt, împărăţia lui Dumnezeu se realizează şi la cei care îl resping pe Dumnezeu. Dumnezeu are două modalităţi de a domni: iubirea şi dreptatea. Când spunem: vie împărăţia ta! - îi cerem lui Dumnezeu să vină împărăţia lui în inimile oamenilor, acceptând iubirea lui.
Vine însă împărăţia lui Dumnezeu şi pentru cei care resping iubirea lui: vine la judecată, când înfăptuieşte dreptatea. Un singur suflet condamnat pentru veşnicie! E un mister teribil care îl tulbura profund pe Dostoievski, aşa cum apare în Fraţii Karamazov. Un mister care îl chinuia pe Ch. P?guy. În opera sa Jeanne d˙Arc apare toată angoasa lui.
Cât timp suntem în viaţă trebuie să ne străduim ca împărăţia lui Dumnezeu să nu vină la nimeni prin dreptate. Ch. de Foucauld nu putea să se resemneze ca sufletele să se osândească. Pe prima pagină a micului catehism pe care l-a compus, el a scris aceste cuvinte: "Dumnezeul meu, fă ca toţi oamenii să se mântuiască!"
Important este să ştim cum vine împărăţia lui Dumnezeu, să nu cădem în greşeala evreilor de pe vremea lui Isus. Împărăţia lui Dumnezeu nu se întemeiază pe gânduri şi calcule omeneşti. Nu se realizează aşa cum se realizează şi se menţin împărăţiile pământeşti care aparţin Duhului întunericului, aşa cum acesta afirmă pe bună dreptate în episodul ispitirilor. Ea nu face demonstraţie de forţă, nu uimeşte prin spectacol. Banii, cârdăşia cu puternicii lumii, cu politicienii, diplomaţia omenească, soboarele eventual televizate şi manipulate de politicieni, nu contribuie cu nimic la răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, nu grăbesc nici măcar cu o clipă venirea ei, dimpotrivă. "Lumea nu se mântuieşte cu fapte şi declaraţii mari, nici cu stadioane şi pieţe pline de triumfuri ecleziastice, lumea se mântuieşte în tăcere, printr-un ajutor de urgenţă acordat lumii în suferinţă, cu mici doze de bunătate şi dăruire interioară" (G. Zizola).
Împărăţia lui Dumnezeu nu e legată nici de darurile excepţionale, de înalta ştiinţă şi de arta oratorică a propagatorilor ei. Într-o parohie din Palestina soseşte un vicar, tânăr, plin de entuziasm. Se pregăteşte bine pentru prima sa predică, gândea el, extraordinară. Dovadă, faptul că imediat după liturghie vine la el un arab, cunoscut ca fiind un om de vază şi cere să fie botezat. Tânărul preot, în al nouălea cer de bucurie, nu poate să nu-i pună întrebarea: "Dumneata ai luat parte la liturghie. Ai ascultat predica. Ce anume te-a impresionat atât de mult la predică şi te-a făcut să ceri imediat botezul?" Arabul, puţin încurcat, îi răspunde: "Ştiţi, ca să fiu sincer nu am putut să ascult cum trebuie predica. Am călătorit toată noaptea şi am dormit aproape tot timpul liturghiei. Dar nu predica mă face să cer botezul, ci şoferul meu. El e creştin. La început râdeam de el. Acum doresc să-mi trăiesc viaţa aşa cum o trăieşte el". Împărăţia lui Dumnezeu se răspândeşte, am putea spune, nu prin vorbe ci prin contaminare. "Convertiţi-vă, spune Isus, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Dacă toţi cei care predică împărăţia lui Dumnezeu s-ar converti sincer, într-adevăr împărăţia lui Dumnezeu ar fi foarte aproape.
Moştenirea biruitorilor
Unul din înţelepţii Indiei, şocat de viaţa rea a creştinilor din Europa, scrie într-una din cărţile sale:
"Într-o zi şedeam pe malul unui râu. Am luat din apă o piatră mare, rotundă şi am sfărâmat-o. Înăuntru era complet uscată. Această piatră zăcea de foarte multă vreme în apă, dar apa nu pătrunsese în ea. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii din Europa. De veacuri îi învăluie creştinismul, trăiesc în creştinism, dar creştinismul nu a pătruns în ei, nu trăieşte în ei. Vina nu este în creştinism, ci este în inima creştinilor."
Pentru a se convinge că apa nu a pătruns în nici una din pietrele acelui râu, înţeleptul indian nu avea nevoie să le spargă pe toate, a fost suficient să spargă una singură. Dar ca să tragă concluzia că Împărăţia lui Dumnezeu, creştinismul, nu a pătruns în inimile creştinilor din Europa, ar fi fost necesar să spargă toate inimile creştinilor din Europa spre a vedea ce este în ele.
Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru, în inima voastră. Şi numai Dumnezeu vede ce este în inima omului. Ea este ascunsă ca sămânţa în pământ, ca drojdia în făină, ca perla în scoica de pe fundul mării, ca neghina în lanul de grâu, ca sămânţa de muştar printre frunzele copacului. Ea nu izbeşte privirile, mai spune Isus. Răul da, răul izbeşte privirile. De aceea nu poţi zice: uite-o aici sau uite-o acolo. Uite-o aici în seminar, sau uite-o acolo în mănăstire, sau uite-o acolo în biserică unde se roagă creştinii. Cineva spunea nu de mult că pe stradă sunt mai mulţi sfinţi decât în biserici. E posibil să fie mai mulţi şi decât în seminarii şi mănăstiri. Hotarul Împărăţiei lui Dumnezeu trece prin inima omului, indiferent unde se află omul, pe stradă, sau în biserică.
Sfântul Augustin vorbeşte despre două cetăţi sau două împărăţii în veşnic conflict: prima este cetatea sau împărăţia lui Dumnezeu pe care Apostolul Ioan în Apocalipsă o numeşte cetatea sfântă, Noul Ierusalim coborând din cer de la Dumnezeu (Ap 21,10). De ce coborând din cer de la Dumnezeu? Fiindcă îşi are rădăcinile înfipte în iubirea lui Dumnezeu care de dragul oamenilor uită de sine şi se umileşte. Cealaltă cetate sau împărăţie este pământească: ea îşi are rădăcinile înfipte în egoismul omului, în iubirea dezordonată de sine care merge până la dispreţul faţă de Dumnezeu. În prima împărăţie dictează voinţa lui Dumnezeu, în a doua dictează voinţa omului.
Primul conflict deschis, evident, în istoria Vechiului Testament, care apare între aceste două împărăţii, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia omului, este descris în capitolul 8 al cărţii întâi a lui Samuel. Bătrânii lui Israel au venit la Samuel la Rama şi i-au zis: "Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un rege peste noi ca să ne judece, cum au toate neamurile." Samuel, îngrozit de ce-i este dat să audă, recurge la Dumnezeu. Domnul îi răspunde: "Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu de tine se leapădă, ci de mine se leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei."
Aceste împărăţii sunt amestecate. Războiul e continuu, luptătorii trec adesea dintr-o tabără în alta, nici nu ne dăm seama cărei tabere îi aparţin. Lupta va înceta şi lucrurile se vor clarifica abia la sfârşitul lumii. Atunci Fiul omului "va şedea pe scaunul de domnie al slavei sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea lui. El îi va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre" (Mt 25,31-32).
Când ne rugăm: "Vie împărăţia ta" - ne exprimăm dorinţa de a se termina odată această stare de confuzie, de incertitudine, să se vadă clar ce este împărăţia lui Dumnezeu şi ce este împărăţia păcatului şi a Satanei. Scrie Sfântul Augustin:
"Cuvintele «Vie împărăţia ta» cineva ar putea să le înţeleagă: vie împărăţia ta pe pământ; ca şi cum Dumnezeu nu ar domni în momentul de faţă şi nu ar fi domnit niciodată pe pământ. Această expresie «Vie» înseamnă deci: ca împărăţia ta să se arate oamenilor. Fiindcă, aşa cum lumina, deşi e prezentă, este absentă pentru orbi şi pentru cei care închid ochii, tot astfel împărăţia lui Dumnezeu, deşi a fost întotdeauna prezentă pe pământ, ea este totuşi absentă pentru cei care nu o cunosc. Însă nimeni nu va mai putea să ignore Împărăţia lui Dumnezeu, când Fiul său va veni, nu într-o manieră spirituală, ci în mod vizibil, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi."
Când spunem "Vie împărăţia ta" noi ne putem gândi foarte bine la clipa morţii când împărăţia lui Dumnezeu ni se va arăta în toată plinătatea iubirii sale. Mântuitorul ne dă de înţeles că el poate sosi spre a ne chema în împărăţia Tatălui, "ca un hoţ", în ceasul când ne aşteptăm mai puţin. Câţi dintre cei 49 de pasageri care au urcat în avion la Verona spre a călători la Timişoara alaltăieri (14 noiembrie 1995) s-au gândit că vor muri la trei minute după decolarea avionului? Dimpotrivă, Dumnezeu ne poate lăsa vreme îndelungată să reflectăm asupra vieţii noastre şi a veşniciei şi aşteptarea va putea să ne pară foarte lungă: "Nu e încă agonia? Nu a sosit clipa să mor?" - gemea Sfânta Tereza a Pruncului Isus după luni de suferinţă grea.
Când spunem "Vie împărăţia ta" ne putem gândi mai ales la a doua venire a lui Cristos, atunci când lumea va fi transformată, purificată, împărăţia păcatului şi a Satanei complet zdrobită, când Cristos va aşeza la picioarele Tatălui împărăţia care va străluci în toată splendoarea sa şi când Dumnezeu va fi totul în toţi. Să-l ascultăm din nou pe marele Sfânt Augustin: "«Vie împărăţia ta». De ce facem această rugăciune? Oare dacă nu ne-am ruga nu ar veni împărăţia lui Dumnezeu? S-a spus că această împărăţie va veni la sfârşitul lumii. De fapt Dumnezeu posedă întotdeauna împărăţia şi nu e niciodată fără împărăţie, deoarece lui îi slujesc toate creaturile. Atunci ce împărăţie doreşti să vină? Aceea despre care stă scris în Evanghelie: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Mt 25,34). Iată împărăţia la care se referă cuvintele: «Vie împărăţia ta». Ne exprimăm dorinţa să vină pentru noi, ne exprimăm dorinţa să ne aflăm în ea. Fiindcă, iată, ea va veni; dar la ce îţi va folosi dacă te va găsi la stânga? Aşadar, şi în acest caz faci o urare pentru tine, te rogi pentru tine. Rugându-te, doreşti, râvneşti cu ardoare să aparţii împărăţiei lui Dumnezeu care va fi dată tuturor celor care trăiesc în sfinţenie. Aşadar, când zici: «Vie împărăţia ta», tu te rogi pentru tine, ca să trăieşti bine. Fă (Doamne) să aparţinem la împărăţia ta: să vină şi pentru noi împărăţia care va veni pentru sfinţii tăi, pentru drepţii tăi."
Perspectiva morţii şi a sfârşitului lumii ne-ar putea paraliza, ne-ar putea reteza orice elan, orice iniţiativă în viaţă. Ce sens are să mai realizezi ceva în viaţă dacă moartea, sfârşitul lumii pune capăt la toate? E interesant cum a rezolvat această problemă antichitatea păgână. Marele tragedian Eschil în tragedia sa "Prometeu" îşi imaginează un dialog între Prometeu fixat cu lanţuri de stâncă şi fiicele oceanului, sirenele. El enumeră toate binefacerile acordate omenirii, în special focul pe care l-a dăruit pentru ca oamenii să-şi poată fabrica unelte de lucru. Dar, zice Prometeu, eu le-am dat un lucru şi mai preţios. Le-am dat oamenilor iluzia care îi face să uite de moarte. Dacă oamenii ar trăi în prezenţa morţii, ei ar fi complet demoralizaţi şi nu ar mai putea să facă nimic. Dar tot ce se construieşte, se construieşte pe iluzie, singura care poate face să progreseze civilizaţia. Şi fiicele oceanului îl aprobă: "Într-adevăr, ai făcut oamenilor un dar foarte mare".
Creştinul e realist, el nu-şi construieşte viaţa pe iluzie. El priveşte moartea în faţă. El nu se sperie de sfârşitul lumii şi de a doua venire a lui Isus, dimpotrivă, îl aşteaptă cu bucurie şi se roagă: Vino, Doamne Isuse! El munceşte conştiincios, cu entuziasm, pentru ca Domnul, când va veni, să-l găsească la datorie. Apostolul Pavel îi ceartă pe creştinii de pe vremea lui care, descurajaţi la gândul că sfârşitul lumii bate la uşă, stăteau cu mâinile în sân şi nu mai lucrau nimic. Sfântul Toma de Aquino până în clipa morţii a lucrat la comentarea Scripturii şi la tratatele sale de logică. Sfântul Alois Gonzaga, dacă ar fi fost înştiinţat că peste un ceas va muri, şi-ar fi continuat recreaţia. Cei care îi cunosc pe cartuzieni şi pe trapişti rămân uimiţi cât de frumoasă şi îngrijită e bucăţica de pământ pe care o lucrează spre a putea trăi. Aceşti călugări toată viaţa îşi sapă singuri mormântul, scot câte o lopată de pământ pe zi, ca să-şi amintească permanent de moarte.
De la împărăţia lui Dumnezeu sunt excluşi paraziţii, trândavii, comozii, incapabilii de efort, cei care nu ştiu ce să mai facă pentru a ucide plictiseala şi timpul. Împărăţia lui Dumnezeu se primeşte în dar şi totuşi se cucereşte prin luptă, prin efort, prin sacrificiu. Spune Isus: "Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt, şi cei ce pornesc la asalt pun mâna pe ea" (Mt 11,12).
Să ascultăm în încheiere ce spune apostolul Ioan în Apocalipsă despre împărăţia cerurilor, despre Noul Ierusalim, cetatea care se cucereşte prin forţă şi care este moştenirea biruitorilor:
"Iată locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei! El va fi Dumnezeu lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici strigăt, nici durere, fiindcă lumea veche a trecut. Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată eu fac un univers nou... Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul meu. Cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua»" (Ap 21).
Biserica - Împărăţia lui Dumnezeu
"Aducem mulţumiri Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos din puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii sale" (Col 1,12-13).
Împărăţia Fiului iubirii lui Dumnezeu, despre care le vorbeşte Apostolul Pavel Colosenilor, şi în care Dumnezeu ne-a strămutat după ce ne-a smuls din puterea întunericului este, fără îndoială, Biserica.
Când spunem în rugăciune: Vie împărăţia ta, nu cerem altceva decât să vină Cristos însuşi, în persoană, adică Împăratul. Scriitorul Origene îl numea pe Cristos Împăraţia personificată: "autobasileia". Când iudeii îl întreabă pe Isus, când vine Împărăţia lui Dumnezeu, răspunsul este prompt: Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru. Eu sunt Împărăţia lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este Împărăţia lui Dumnezeu.
Această împărăţie a lui Dumnezeu care este Biserica înseamnă în primul rând Cristos invizibil: Biserica ori este Cristos în persoană, ori nu este nimic. Partea vizibilă a Bisericii, structurată ierarhic, sub conducerea urmaşului lui Petru, aşa cum a voit-o Isus, este doar vârful unui aisberg ce iese la suprafaţa apei.
Saul, ne informează Faptele Apostolilor, "făcea ravagii în Biserică" (8,3). "Am prigonit Biserica lui Dumnezeu", recunoaşte cu sinceritate, scriindu-le Corintenilor (1,15,9). Mergând la Damasc spre a-i pune în lanţuri pe creştini, e oprit în drum. Aude întrebarea lui Cristos: "Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?". Îi prigonea pe creştini, dar în realitate Saul îl prigonea pe Cristos. Biserica este Cristos prigonit până la sfârşitul lumii în mădularele sale. "Dacă pe mine m-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". E logic. Tertulian scria în secolul al II-lea: "Dacă Tibrul iese din matcă sau dacă Nilul nu iese din matcă, dacă se abate seceta sau cutremurul de pământ, sau foametea, sau molima, deîndată se aude strigătul: creştinii să fie aruncaţi la lei!"
În De Civitate Dei (16,2), Sfântul Augustin vede Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu, ca un popor strâns în jurul lui Cristos într-un pelerinaj îndelungat. Pelerinajul a început de la Abel cel drept şi va continua până la sfârşitul lumii: "Aşa înaintează în pelerinajul ei Biserica până la sfârşitul lumii, în mijlocul persecuţiilor lumii şi al mângâierilor lui Dumnezeu. Spinii fricii, chinurile şi suferinţele, poverile nespus de grele care o apasă, ispitele periculoase, sunt spre binele ei în această lume, căci o înţelepţesc şi o purifică."
Ştim cu toţii cele patru caracteristici după care poate fi cunoscută Biserica adevărată a lui Cristos. Papa Paul VI, la cele patru mai adaugă una: una, sfântă, catolică, apostolică şi prigonită Biserică. Prigoanele dezlănţuite împotriva Bisericii în cursul celor două mii de ani de existenţă, omeneşte vorbind, trebuiau să o facă să dispară de mult de pe faţa pământului. Faptul că ea continuă să existe dovedeşte nu numai originea ei divină, dar dovedeşte că, în esenţa ei, Biserica este însuşi Cristos cel care învie chiar dacă este ucis. Reflectând la acest adevăr Sfântul Ioan Gură de Aur îşi exprima entuziasmul, speranţa şi bucuria cu aceste cuvinte:
"Nimic nu se poate compara cu Biserica. Nu-mi vorbiţi de fortăreţe, nici de arme. Fortăreţele se degradează cu anii, dar Biserica nu îmbătrâneşte niciodată. Zidurile fortăreţelor sunt distruse de barbari, împotriva Bisericii nici Satana nu poate să facă nimic. Cei care o asediază sunt nimiciţi. Biserica se înalţă până la cer. Aceasta e măreţia ei. Învinge când i se pun cătuşe, străluceşte când este insultată, primeşte multe răni, dar nu moare, valurile agită această barcă dar ea nu se scufundă, furtunile se înmulţesc în jurul ei, dar ea nu naufragiază; poartă lupte şi bătălii fără să fie învinsă vreodată. Dar de ce îngăduie Dumnezeu lupta împotriva ei? Ca să fie şi mai glorioasă prin victoriile câştigate. Nimic nu e mai puternic decât Biserica. Speranţa ta, salvarea ta, refugiul tău e Biserica. Ea e mai înaltă decât cerul, e mai întinsă decât pământul. Nu îmbătrâneşte, rămâne veşnic tânără. Scriptura o numeşte munte spre a ne face să înţelegem cât este de puternică; e fecioară pentru că este intangibilă; e regină pentru că strălucirea ei întrece orice strălucire pământească; e fiica lui Dumnezeu datorită originii ei; e mamă datorită nenumăraţilor ei fii".
Pentru toate generaţiile de creştini sunt valabile cuvintele spuse de Isus ucenicilor cuprinşi de descurajare: "Nu te teme, turmă mică, fiindcă i-a plăcut Tatălui să vă dea vouă Împărăţia" (Mt 21,43).
Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, e sfântă pentru că Împăratul, Cristos, e sfânt. Dar cetăţenii acestei Împărăţii, creştinii, nu sunt totdeauna sfinţi. Scandaluri, erori, dezbinări, răutăţi au fost şi vor fi în Biserică până la sfârşitul lumii şi nu numai la creştinii de rând, dar şi la cei chemaţi să-l urmeze îndeaproape pe Cristos: preoţi, episcopi, teologi; găsim în istorie şi câţiva Papi nevrednici. Aceştia sunt cei mai mari prigonitori şi duşmani ai Bisericii; singurii de care trebuie să ne temem. Sfânta Bernadeta Soubirous i-a uimit pe toţi anchetatorii săi cu curajul de care a dat dovadă. - Cum? au întrebat-o anchetatorii. Tu chiar nu te temi de nimeni? Răspunsul: - Nu mă tem decât de creştinii răi. A spus cu alte cuvinte ceea ce a spus Isus când i-a avertizat pe ucenici: Feriţi-vă de cei care vin la voi îmbrăcaţi în piele de oaie, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. E inevitabil să vină scandaluri - spune Isus. În grupul celor doisprezece el însuşi a avut un hoţ şi un trădător: pe Iuda, cel care l-a urmat cu intenţia necinstită de a câştiga bani şi de a face carieră. Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu este ogorul în care cresc de-a valma neghina şi grâul, iar separarea grâului de neghină o vor face îngerii lui Dumnezeu la sfârşitul lumii. O Biserică în care este numai grâu, nu e Biserica lui Cristos, ci e sectă catară.
Desigur, răul sare în ochi, binele e întotdeauna ascuns, discret. Şi a existat întotdeauna tendinţa de a vedea ce este rău în Biserică şi de a nu vedea ce este bun. Sfântul Augustin deja remarca: "E adevărat, creştinii răi fac un mare rău şi dau ocazie la prea multe pretexte celor care sunt în afara Bisericii pentru a nu se face creştini. Cei care duc o viaţă rea sunt cunoscuţi public, în schimb cei care îşi îndreaptă gândul către Dumnezeu şi se curăţă de dorinţele rele trăiesc ascunşi. Dar creştinul ar putea totuşi să găsească destui creştini buni în Biserică şi destui cetăţeni ai Ierusalimului ceresc dacă ar începe să fie el însuşi bun. Lipeşte-te aşadar de cei buni, de cei pe care îi vezi că îl iubesc pe Regele tău aşa cum îl iubeşti tu. Dacă devii bun vei, găsi mulţi care se aseamănă cu tine. Imită-l pe cel bun, suportă-l pe cel rău, iubeşte-i pe toţi. Tu nu ştii cum va fi mâine cel care astăzi este rău. (După cum nu ştii cum vei fi mâine tu care astăzi te crezi bun.) Nu iubi răul, dar iubeşte-i pe cei răi, pentru ca ei să poată să fie mai aproape de cei buni".
Că sunt slujitori nevrednici ai altarului, nu încape îndoială. Au fost şi vor fi. Că sunt teologi eretici, contestatari, care nu ştiu decât să critice magisteriul Bisericii, să răspândească îndoiala şi necredinţa, iarăşi nu încape discuţie. Mijloacele de comunicare în masă, care în cea mai mare parte sunt în mânile duşmanilor Bisericii, amplifică şi răspândesc numai murdăria. Un scandal, adevărat sau inventat, face imediat înconjurul lumii. Dar despre atâţia preoţi buni şi sfinţi care îşi fac datoria nu se ştie nimic, nu se face nici o publicitate. Ca şi cum ar fi numai neghină în Biserică.
Mulţi sunt indignaţi, revoltaţi, de aceste scandaluri la clerici. E ipocrizie. În sufletul lor sunt mulţumiţi, căci găsesc în aceste scandaluri justificare pentru propriile păcate. Ca un bun psiholog ce era, Sfântul Augustin scria: "Desigur, cine a nimerit peste un medic rău, se teme să se încreadă şi într-un medic bun. Dar slujitorul rău nu poate să murdărească darul lui Cristos; acesta intră curat în terenul care îl absoarbe. Forţa lui Dumnezeu este ca lumina: ea ajunge curată la cel care vrea să fie luminat şi nu se murdăreşte chiar dacă trece prin ceva murdar. Oare un creştin care trebuie să trăiască o viaţă bună, şi se scuză cu exemplele rele ale slujitorilor lui Dumnezeu, va putea să se dezvinovăţească în faţa lui Dumnezeu în felul acesta zicând: Am văzut viaţa rea a cutărui preot şi de aceea am dus şi eu o viaţă rea? Asta nu ar însemna să-şi caute un avocat pentru o cauză grea, ci mai degrabă să-şi caute un tovarăş de pedeapsă."
Prigoanele violente sau neviolente, fie că vin de la cei din afara Bisericii, fie că vin de la cei din jurul nostru, de la neghina din interiorul Bisericii, de la lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, nu trebuie să ne zdruncine. Cum le spune Sfântul Pavel ucenicilor din Antiohia: "În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri" (Fap 14,22).
Văzând relele şi păcatele de care e plină lumea, nu trebuie să ne demoralizăm, ci să ne străduim să mergem pe calea cea îngustă şi să intrăm pe poarta cea strâmtă care duce la viaţă. Răul şi păcatul se înmulţesc în lume. Critica sterilă, revolta ipocrită nu ajută la nimic. Dar nici nu putem rămâne nepăsători în faţa răului. Atunci ce să facem? Să ascultăm sfatul pe care ni-l dă unul din marii oameni ai Bisericii de astăzi, Werenfried von Straaten: "Dansăm în jurul unui butoi cu pulbere şi nu îl vedem. Zilele lui Noe dinainte de potop se pare că s-au reîntors. Prostituata din Babilon a pătruns în Biserica lui Dumnezeu. Acum când autorităţile civile şi prea mulţi preoţi dau faliment, poporul lui Dumnezeu trebuie să urce pe baricade, rugându-se. Amintiţi-vă de trecut. Zidurile Ierihonului s-au prăbuşit prin puterea rugăciunii. Rugaţi-vă, aşadar, zilnic rozariul. Rugaţi-vă pentru convertirea Occidentului. Rugaţi-vă pentru episcopii voştri, pentru medicii voştri, pentru preoţii voştri. Rugaţi-vă pentru păcătoşi, pentru cei slabi, pentru trădători, pentru falşii profeţi, pentru asasini. Alegeţi unul dintre ei şi luaţi-l pe seama voastră. Îndreptaţi asupra lui focul încrucişat al rugăciunilor voastre şi al iubirii voastre. Imploraţi-l pe Dumnezeu, zi şi noapte, prin mijlocirea Mariei, ca protejatul vostru să se convertească şi să aibă viaţă. Şi recitaţi iarăşi vechea rugăciune care odinioară se înălţa la cer, după fiecare Sfântă Liturghie: "Sfinte Mihaile Arhanghel, apără-ne în luptă, ocroteşte-ne împotriva răutăţii şi curselor diavolului. Te rugăm cu umilinţă, fă ca Dumnezeu să-l pună în lanţuri. Iar tu, Voievodul oştirii cereşti, cu puterea dumnezeiască, aruncă-l din nou în iad pe Satana şi celelalte duhuri rele care dau târcoale în lume, ruinând sufletele. Amin!"".

Facă-se voia ta
"Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ".
Ne dăm seama că am ajuns la partea cea mai grea şi mai spinoasă a rugăciunii Tatăl nostru. A spune "sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta", e uşor de tot, nici nu ne dăm seama când am rostit aceste cuvinte. Dar când spunem: facă-se voia ta, instinctiv se trezeşte în inima noastră o reacţie, un sentiment de teamă ca în faţa unei agresiuni, a unei ameninţări. Ne temem să nu ne fie răpită sau îngrădită libertatea noastră, să nu ne fie violată autonomia. Căci la nimic nu ţine omul mai mult decât la libertatea sa, la autonomia sa.
Şi nu există cerere din Tatăl nostru mai greşit înţeleasă ca aceasta: e înţeleasă în sens restrictiv, adică în sens dolorist, trist, tragic, inevitabil, repugnant. A renunţa la propria voinţă, spre a face voinţa altuia: e un sacrificiu, o rană, o mutilare ce face să sângereze inima omului. Dacă ne examinăm pe noi înşine, punându-ne întrebarea: când spunem noi: Doamne, facă-se voia ta? Constatăm că o spunem numai în situaţii dureroase, triste, fără ieşire, când nu mai e nimic de făcut. Vine o boală: Doamne, facă-se voia Ta. Ne moare cineva în familie: Doamne, facă-se voia ta. Alunecăm pe gheaţă şi venim de pământ: Doamne, facă-se voia Ta. Cădem la un examen: Doamne, facă-se voia Ta. Avem în faţă o mâncare proastă pe care stomacul o refuză, o mâncăm totuşi în silă din supunere la voinţa lui Dumnezeu. Am pierdut o întrecere, un meci: Doamne, facă-se voia Ta. Dar când am primit o veste bună, am luat un zece la un examen, am câştigat un meci, am scăpat de o boală, am avut în faţă o mâncare delicioasă, am spus: Doamne, facă-se voia Ta? În situaţiile fericite ale vieţii voinţa lui Dumnezeu nu are nici un amestec? Uneori acceptarea voinţei lui Dumnezeu ia aspectul unei resemnări fataliste în situaţii disperate, atunci când ceea ce am voit şi am urmărit noi se încheie cu un eşec: Doamne, facă-se voia Ta fiindcă, şi aşa, voia mea nu poate să se mai facă.
În timpul unei călătorii pe mare s-a iscat o furtună cumplită. Valuri puternice înconjurau vaporul care începuse deja să se scufunde. Un preot care călătorea pe acel vapor aleargă alarmat la căpitan: - Care e situaţia căpitane? - Disperată! Nu mai e nimic de făcut. Nu ne rămâne decât să ne încredinţăm în mâinile lui Dumnezeu. - Chiar în situaţia asta am ajuns? spune preotul paralizat de frică. Ceva mai rău nu se putea întâmpla. În versiunea din traducerea românească: facă-se voia Ta dă şi ea o nuanţă de resemnare fatalistă care ne aminteşte de episodul din cartea întâi a lui Samuel (3, 18). Cei doi fii ai lui Eli, preotul din Silo, făceau fapte urâcioase înaintea Domnului. Tânărul Samuel, în urma unei vedenii, îi face cunoscută lui Eli pedeapsa cumplită cu care avea să-l lovească Dumnezeu pe el şi casa lui. La care Eli răspunde ridicând din umeri: - El e stăpânul, facă ce-o crede de cuviinţă!
Dacă stăm să analizăm bine lucrurile, această resemnare, această acceptare unilaterală a voinţei lui Dumnezeu când e vorba de situaţii limită, fără ieşire, de eşecuri, de insuccese, de suferinţe, de cruci, de amărăciuni, e pe undeva o blasfemie de care nu suntem conştienţi. E ca şi cum l-am face pe Dumnezeu responsabil de toate nenorocirilor ce se abat asupra noastră, e ca şi cum i-am atribui lui toate relele şi suferinţele vieţii. Dar oare bucuriile vieţii nu ţin de voinţa lui Dumnezeu? Dar ce este Dumnezeu? Un tiran nemilos care îşi impune voinţa cu orice preţ supuşilor? Un dictator? Uităm că am început rugăciunea invocându-l cu numele de Tată? Tată... facă-se voia ta. Dumnezeu ar fi un tată degenerat dacă şi-ar găsi plăcerea în a-şi vedea copiii suferind şi plângând. Nu, Dumnezeu care, cum spune apostolul Pavel, este "bogat în îndurare", Dumnezeu care este "iubire" cum îl defineşte Apostolul Ioan, este un tată care vrea binele copiilor săi, vrea fericirea, viaţa, sănătatea, deplina realizare a dorinţelor şi aspiraţiilor frumoase ale fiilor săi.
E adevărat că gândurile noastre nu sunt întotdeauna gândurile lui Dumnezeu, şi căile noastre nu sunt totdeauna căile lui. Voinţa noastră poate contrasta cu voinţa lui Dumnezeu. Sunt în viaţă momente de întuneric, de îndoială, de teamă, de nelinişte, de suferinţă sufletească sau fizică, situaţii care, pentru logica umană, sunt nedrepte sau absurde. Pentru mintea omenească nu există întotdeauna explicaţii pentru ce se abate asupra noastră o suferinţă sau alta şi Dumnezeu nu ne explică de ce voinţa sa nu coincide întotdeauna cu voinţa noastră. Dar ştim că ultimul cuvânt nu-l are nici crucea, nici suferinţa, ci învierea, biruinţa, fericirea. Suferinţa nu este altceva decât semnul care prevesteşte fericirea. Sfântul Pavel le scrie Romanilor: "Ştim că toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, şi anume, al celor care sunt chemaţi după planul lui" (8,28). Îndărătul fiecărei suferinţe e un bine pe care nici măcar nu-l bănuim. Acest lucru îl ilustrează foarte bine o anecdotă orientală:
"Un ţăran, pe nume Mikael, şi-a pierdut iapa, singura lui avuţie.
- Ţi-ai pierdut unica avuţie; ce nenorocire, cât de necăjit trebuie să fii! - i-au spus vecinii.
- De unde ştiţi că mi s-a întâmplat o nenorocire?
A doua zi iapa s-a întors însoţită de trei armăsari.
- Ce noroc pe tine Mikael!
- De unde ştiţi că e un noroc? - i-a întrebat Mikael pe vecini. În ziua următoare, încercând să dreseze un armăsar, unul dintre fiii lui Mikael şi-a rupt piciorul. Vecinii:
- Ce nenorocire!
- Sunteţi siguri? - i-a întrebat el.
După câteva zile izbucneşte războiul. Fiul lui Mikael, având piciorul rupt, nu e înrolat în armată. Scapă de război, scapă de moarte."
Una dintre cele mai nesuferite expresii pentru urechile noastre este expresia "ascultare oarbă". Ce înseamnă ascultarea oarbă? Ascultarea oarbă înseamnă ascultarea de propria voinţă, fără a ţine cont de voinţa lui Dumnezeu. Călăuziţi de voinţa noastră, suntem ca nişte cârtiţe oarbe. Acceptând voinţa lui Dumnezeu, acceptăm ochii lui Dumnezeu. Şi astfel ascultarea oarbă devine o ascultare luminată, luminată de ochii lui Dumnezeu; intervine misterul, dar dispare absurdul. Nu mai pluteşti în nesiguranţă. Viaţa are o ţintă precisă şi e bine pilotată. Ca într-o călătorie cu avionul. După ce avionul s-a înălţat în văzduh, pasagerii care plutesc între cer şi pământ, nu mai au nici un punct de sprijin, nici o posibilitate de a se ajuta, viaţa nu mai este în mâinile lor, nu le mai aparţine. Pasagerii nu cunosc nimic din complicata aparatură de bord, nu cunosc condiţiile atmosferice din văzduh. Viaţa lor e în mâinile comandantului. Ei sunt siguri că acesta îi va conduce la destinaţie, căci cunoaşte toate secretele aparatului de zbor. Când am acceptat voinţa lui Dumnezeu, viaţa noastră este în mâini sigure. Comandantul vieţii noastre vede totul, cunoaşte totul, în plus, e Tatăl nostru.
A accepta voinţa lui Dumnezeu nu este întotdeauna uşor. Uneori confruntarea dintre voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu e dură, dramatică, dureroasă. Să nu ne mirăm. Şi în viaţa lui Isus s-a întâmplat acest lucru. Să ne gândim la scena agoniei. Ce luptă, ce sfâşiere, ce tragedie a avut loc în inima Mântuitorului! Omul din el voia să trăiască, sensibilitatea sa umană nu accepta ideea morţii, îl făcea să transpire sânge. Voinţa Tatălui era alta. În cele din urmă Isus este învins, glorios învins, voinţa Tatălui triumfă; Tată nu voia mea, ci a ta să se facă. Dar triumful e de partea lui Isus, a învinsului.
Nu există o victorie mai măreaţă decât victoria unei voinţe omeneşti învinsă de voinţa lui Dumnezeu. Vă amintiţi de scena aceea misterioasă de la vadul Iabocului descrisă în cartea Genezei, capitolul 32? Iacob luptă o noapte întreagă, până în revărsatul zorilor, cu Dumnezeu. Dumnezeu, în timpul luptei, l-a lovit la încheietura coapsei, astfel încât i-a scrântit încheietura coapsei lui Iacob. Şi ce ne spune în continuare textul biblic este de-a dreptul uluitor: Iacob, omul mutilat, cu coapsa zdrobită e învingătorul. Dumnezeu cere să fie lăsat să plece. Şi îi schimbă numele din Iacob în Israel: "Numele tău nu va mai fi Iacob, ci te vei chema Israel (adică cel care luptă cu Dumnezeu). Căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor". În lupta, adesea crâncenă, dintre cele două voinţe, dintre om şi Dumnezeu, aparent omul iese învins, mutilat, cu voinţa distrusă, dar când în locul voinţei sale s-a impus voinţa lui Dumnezeu, omul este în realitate învingător, voinţa lui Dumnezeu fiind de acum voinţa lui, într-un fel, omul devine atotputernic asemenea lui Dumnezeu. Victoria în această luptă nu e posibilă fără rugăciune. De aceea Isus ne spune: când vă rugaţi spuneţi: - Tată... facă-se voia ta. El însuşi s-a rugat în agonia sa: "Tată, nu voia mea, ci a ta să se facă". Să nu uităm că agonia e un cuvânt grec care înseamnă luptă, confruntare. Nu e vorba de agonia fizică, acest lucru avea să se petreacă a doua zi, pe Calvar, ci de agonia, de lupta, de confruntarea între voinţa sa umană şi voinţa Tatălui.
Să ne recunoaştem slăbiciunea şi neputinţa noastră radicală în a împlini voinţa lui Dumnezeu, aşa cum o recunoaşte apostolul Pavel, scriindu-le romanilor: "Eu nu săvârşesc binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau" (7,19). Să implorăm permanent în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu, căci, după învăţătura aceluiaşi apostol, Dumnezeu care lucrează în noi, în bunătatea sa, ne face capabili nu numai să voim, dar să şi înfăptuim (Fil 2,13).
Care este voinţa lui Dumnezeu?
"Tată... facă-se voia ta!"
Rugăciunea de abandonare la voinţa lui Dumnezeu era cunoscută şi în lumea păgână. Grecii din antichitate admiteau că Dumnezeu e mai capabil să ne organizeze viaţa decât ne-o organizăm noi înşine. De pildă, se spune că Socrate, înainte de a bea cupa cu otravă, ar fi exclamat: "Dacă acest lucru e pe placul zeilor, fie!" O maximă a lui Seneca zice: "O, dacă ar fi pe placul oamenilor ceea ce e pe placul zeilor!" Epictet stoicul zicea: "Eu preţuiesc mai mult voinţa lui Dumnezeu decât voinţa mea."
Pentru israelitul credincios, în Vechiul Testament, singurul ideal al vieţii era să descopere în Sfânta Scriptură, în Legea sfântă, voinţa lui Dumnezeu şi să o împlinească. Dintre toţi psalmii, cel mai lung este psalmul 119 având 176 de versete. După fiecare verset se repetă, ca un refren: "Cât de mult iubesc legea ta! Niciodată nu voi uita poruncile tale!"
Isus, învăţându-ne să ne rugăm: Tată... facă-se voia ta!, ne-a adus vreo noutate, ori a copiat ceea ce au spus alţii înaintea lui? Da, Isus aduce o noutate absolută. El ne dezvăluie în ce constă această voinţă a lui Dumnezeu. El dezvăluie, cum se exprimă apostolul Pavel, taina ascunsă în Dumnezeu din veşnicie, planul care n-a fost făcut cunoscut generaţiilor de mai înainte şi pe care, la plinirea timpurilor, l-a dezvăluit prin Fiul său. Sfântul Pavel le scrie Filipenilor (1,9-10): Dumnezeu "a binevoit să ne descopere taina voinţei sale, după planul pe care îl alcătuise în el însuşi, ca să-l ducă la împlinire la plinirea timpurilor, spre a aduna împreună sub un singur cap, în Cristos, toate: cele din ceruri şi cele de pe pământ". Iar ucenicului său Timotei îi face cunoscut că acest plan al voinţei lui Dumnezeu porneşte din iubirea cea mai curată şi mai dezinteresată şi vizează exclusiv binele şi fericirea oamenilor: "Dumnezeu, Mântuitorul nostru, vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (I,2,4).
Voinţa lui Dumnezeu este instaurarea împărăţiei sale. Evanghelistul Luca sare peste invocaţia: "facă-se voia ta" fiindcă "facă-se voia ta" coincide cu "vie împărăţia ta". Vrea să evite o dublură. Aşadar e vorba de un proiect al iubirii lui Dumnezeu, de un plan uriaş, cosmic, unitar, care a început prin crearea universului neînsufleţit. În acest univers voinţa lui Dumnezeu e împlinită perfect, totul se mişcă în armonie desăvârşită, aştrii îşi urmează calea trasată lor. Folosind o imagine poetică deosebit de frumoasă, profetul Baruh, ne spune că pentru aştrii universului unica bucurie este aceea de a urma legile fixate lor de Creator: "Stelele strălucesc cu bucurie la locul lor şi se veselesc. Le-ai chemat şi ele au răspuns: Iată-ne! Ele strălucesc cu bucurie pentru cel care le-a făcut" (3,34-35).
Continuându-şi proiectul său de iubire, Dumnezeu îl crează pe om, îşi alege un popor al său, dându-i o misiune specială. Cuvintele "facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ", ar putea să exprime dorinţa ca omul de pe pământ să execute voinţa lui Dumnezeu cu aceeaşi exactitate cu care o fac stelele de pe cer. În acest caz, scrie Origene, "dacă voinţa lui Dumnezeu s-ar face pe pământ aşa cum se face sus în cer, pământul nu ar mai fi pământ... Atunci toţi am fi cer". Dar iată că n-a fost să fie aşa. Creându-l pe om cu voinţă liberă, vedem că istoria poporului ales e presărată la tot pasul cu infidelităţi şi împotriviri faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Planul lui Dumnezeu culminează cu întruparea Fiului său. Isus, venind în lume, spune: "Iată vin, Dumnezeule, ca să împlinesc voinţa ta". Iar voinţa Tatălui era instaurarea împărăţiei. "Eu nu caut voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis" (In 5,30). Hrana lui este să împlinească voinţa Tatălui.
Această voinţă a lui Dumnezeu de instaurare a Împărăţiei a cunoscut şi cunoaşte în continuare o opoziţie înverşunată. Dar acest mare proiect al lui Dumnezeu se va realiza în cele din urmă cu certitudine, chiar dacă aparent este deviat, este întârziat de împotrivirea şi răutatea oamenilor. El se va realiza definitiv la sfârşitul veacurilor când întregul univers va fi transfigurat şi Cristos va aşeza Împărăţia la picioarele Tatălui. Dumnezeu, ce-şi propune să realizeze, realizează: "Aşa vorbeşte Domnul, Sfântul lui Israel, Făcătorul său: "Vrea cineva să mă întrebe asupra viitorului, să-mi poruncească cu privire la copiii mei şi cu privire la lucrarea mâinilor mele? Eu am făcut pământul şi l-am făcut pe om pe el. Eu, cu mâinile mele, am întins cerurile şi am aşezat toată oştirea lor... Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este împlinit. Eu zic: Hotărârile mele vor rămâne în picioare şi îmi voi duce la împlinire toată voinţa mea" (Is 45,46).
Dar Împărăţia lui Dumnezeu care se va realiza în mod sigur, nu are nimic de a face cu împărăţiile utopice ale ideologiilor totalitare politice sau rasiste, pentru care individul nu are nici o valoare; pot şi trebuie să piară sute de milioane de oameni pentru ca proletariatul sau o anumită rasă să stăpânească pământul. În Împărăţia lui Dumnezeu fiecare om are o valoare infinită. Dumnezeu îl cunoaşte şi îl iubeşte pe fiecare în parte. Dumnezeu nu-i crează pe oameni în serie, fiecare om este un unicat. Gândiţi-vă numai: degetul nostru gros de la mâna dreaptă nu se aseamănă cu degetul de la mâna stângă; amprentele sunt diferite. Sunt în prezent peste zece miliarde de degete groase: câte sute de miliarde vor fi fost de când Dumnezeu l-a creat pe om? Câte sute de miliarde vor mai fi până la sfârşitul lumii? Ei bine, nici un deget din aceste sute de miliarde nu-i identic cu alt deget. Dumnezeu cunoaşte nu numai câte fire de păr am pe cap, dar îmi cunoaşte şi amprentele degetelor care sunt unice, în istoria omenirii, nu sunt altele identice cu ale mele.
Şi iată, în al doilea rând, voinţa lui Dumnezeu: voinţa lui Dumnezeu este ca fiecare om să se salveze, să se mântuiască. E ceea ce Mântuitorul a spus în repetate rânduri: "Aceasta este voinţa Tatălui vostru care este în ceruri: ca nici unul dintre aceştia mici să nu se piardă" (Mt 18,14). "Voinţa celui care m-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce mi-a dat el... Voinţa Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în el, să aibă viaţă veşnică..." (In 6,39-40). Dar dacă planul pe care voinţa lui Dumnezeu îl are cu privire la omenire în general, nu poate da faliment, planul pe care voinţa lui Dumnezeu îl are cu fiecare om în parte se poate termina cu falimentul. În crez spunem: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. În cazul nostru voinţa omului înfrânge atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om liber şi îi respectă libertatea de a-şi hotărî singur destinul. Aici e toată măreţia şi tragedia omului. Dumnezeu vrea ca fiecare om să se mântuiască. Omul poate să vrea contrariul: să se osândească. Îmi spunea cineva nu de mult: nu pot să cred în iad. Dacă Dumnezeu e tată, ce fel de tată este acela care sapă o groapă în casa lui ca să-i cadă acolo copilul şi îl lasă apoi să ardă o veşnicie în groapa cu foc? Dumnezeu nu este un asemenea tată monstruos care le sapă gropi - capcane fiilor săi. Groapa, iadul nu e în casa lui Dumnezeu-Tatăl, ci în afara casei. Cade în ea numai cine părăseşte casa părintească, şi numai cine refuză toate încercările Tatălui, de a-l readuce în casă. Iadul nu este dovada că Dumnezeu nu ne iubeşte ci e dovada că sunt oameni care nu-l iubesc pe Dumnezeu şi nu se lasă iubiţi de el. Iadul nu se evită lăsându-ne inima sfâşiată de spaime, de angoase sterile, ci simplu: armonizându-ne propria voinţă cu voinţa lui Dumnezeu, răspunzând cu iubire la iubirea lui Dumnezeu.
În acest scop ne concentrăm atenţia şi reflecţia asupra a două lucruri. Primul: să nu trăim într-o falsă siguranţă, în minciună şi ipocrizie. Să ne amintim parabola lui Isus (cf. Mt 21,28-31). Un tată avea doi fii. I-a zis celui dintâi: "Fiule, du-te şi lucrează astăzi în via mea". "Nu vreau" - i-a răspuns. Dar apoi s-a căit şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus acelaşi lucru: "Da, tată, mă duc cu plăcere." - Şi nu s-a dus. Şi via n-a fost lucrată fiindcă acesta a zis: "Da, tată, mă duc". Iadul e plin cu cei ce spun: da, Tată, şi se roagă zilnic: "Tată,... facă-se voia ta". Dar fac ce vor ei. "În împărăţia lui Dumnezeu nu intră cei care îmi spun: - Doamne, Doamne, ci cel care face voinţa Tatălui meu din ceruri".
Al doilea lucru: Rugându-ne: Tată,... facă-se voia ta, nu înseamnă că nu trebuie să intrăm în inerţie; Dumnezeu, cerându-ne să facem, voia lui, nu ne retează voinţa, capacitatea de acţiune, nu ne vrea nişte mutilaţi. Dimpotrivă, ne vrea activi, inventivi, plini de iniţiative. Ceea ce ni se prezintă uneori drept sfântă abandonare la voinţa lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu creştinismul. Am fost surprins să găsesc într-o carte apărută recent, ilustrată invocaţia: "facă-se voia ta" cu această anecdotă: O dată, s-a iscat o ceartă între doi oameni cu privire la o bucată de pământ. Dumnezeu a dăruit atunci glas unei cărămizi dintr-un zid înălţat în acel loc:
- Am fost rege, a glăsuit ea, şi am stăpânit lumea timp de o mie de ani. După aceea am devenit cenuşă pentru încă o mie de ani. Apoi un olar m-a luat şi a făcut din mine o ulcică. După ce am fost astfel folosită, preţ de încă o mie de ani, m-au spart şi m-au preschimbat în pulbere. Un fabricant de cărămizi m-a luat atunci şi m-a făcut cărămidă şi stau în zidul acesta de atâţia ani. Pentru ce aşadar vă certaţi pentru o bucată de pământ pe care va trebui să o părăsiţi curând? (cf. J. Vernette, Parabole pentru azi).
Pilda poate ilustra cel mult învăţătura brahmană sau cea budistă pentru care fericirea constă în retezarea oricărei dorinţe, a oricărei aspiraţii, la gândul că în mod inevitabil într-o zi ne vom prăbuşi în Nirvana, în nefiinţă. Isus, dimpotrivă, ne vrea activi. Împărăţia cerurilor e o cetate care se cucereşte, numai eroii o cuceresc. Ori, cum poate cuceri o cetate, cum poate fi erou un soldat cu voinţa anihilată, paralizată?
Mântuirea e rodul colaborării a două voinţe: voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului. "Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu: - scrie apostolul Pavel. Iar Sfântul Augustin: "Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine".
"Precum în cer"
"Tată,... facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ."
Ce este cerul? Ce este pământul? Sfântul Augustin, explicând rugăciunea Tatăl nostru, ne dă trei interpretări, una mai frumoasă decât cealaltă.
Prima: Biserica e cerul; duşmanii Bisericii sunt pământul. Ce vrea să spună: Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ? Vrea să spună: Duşmanii noştri să creadă în tine aşa cum noi credem în tine; să devină prieteni, să pună capăt duşmăniei. Sunt pământ şi de aceea sunt împotriva noastră: să devină cer şi vor fi cu noi.
A doua interpretare: cerul e spiritul, pământul e carnea din noi. Spiritul îmbrăţişează voinţa lui Dumnezeu. Carnea se împotriveşte. E realitatea pe care a experimentat-o şi apostolul Pavel şi pe care o descrie în cuvinte dramatice în scrisoarea către Romani: "Ştiu, într-adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac... Cu mintea eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului" (Rom 7,18.25). Precizează Sfântul Augustin: când spunem: Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ, cerem ca aşa cum spiritul nu se împotriveşte lui Dumnezeu, ci îi urmează şi îi împlineşte voinţa, tot astfel trupul, să nu se împotrivească spiritului sau sufletului.
Şi a treia interpretare: Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ înseamnă: oamenii pe pământ să împlinească poruncile tale aşa cum le împlinesc în cer îngerii, după cum stă scris în psalmul 103: "Binecuvântaţi pe Domnul voi, îngerii lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile lui, care ascultaţi de glasul cuvântului lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate oştirile lui, voi slujitorii lui, care împliniţi voinţa lui" (103,20-21).
Îngerii din cer, prompţi în a executa voinţa lui Dumnezeu, sunt maeştri şi modele pentru oamenii de pe pământ şi ei intervin atunci când pe pământ sunt dificultăţi în împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Maria spune: "Fie mie după cuvântul tău", în prezenţa unui înger. Isus în seara agoniei spune: "Tată, nu voia mea, ci a ta să se facă", în prezenţa unui înger care îi aduce de la Tatăl forţă şi alinare.
Două lucruri ne învaţă îngerii cu privire la împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Pentru îngerii din ceruri n-are importanţă misiunea pe care le-o încredinţează Dumnezeu sau munca pe care le-o dă de făcut. Sfântul Alfons de Ligouri este de părere că dacă Serafimii ar considera că voinţa lui Dumnezeu ar fi ca ei să se ocupe toată veşnicia strângând nisip de pe ţărmurile mărilor sau săpând pământul, ar face-o cu cea mai mare plăcere.
La Sfânta Liturghie momentul central şi esenţial e consacrarea sau prefacerea: formula de consacrare: Acesta este trupul meu, Acesta este sângele meu. Prin actul consacrării bucăţica de pâine şi picăturile de vin fără valoare, se transformă în tot ce are mai valoros cerul şi pământul: în trupul şi sângele lui Cristos. Actul de acceptare a voinţei lui Dumnezeu: "Tată, facă-se voia ta", e formula de consacrare, de prefacere a celor mai banale acţiuni, în valori infinite. Eroismul creştin nu constă în a face fapte eroice, ci în a săvârşi totul din supunere la voinţa lui Dumnezeu.
Ascultarea lui Isus izvora din iubire, nu din frică: Eu îl iubesc pe Tatăl. Scrie Sfântul Francisc de Sales: Dacă tu îţi neglijezi datoriile umile ale stării tale spre a te uni cu Dumnezeu în rugăciune, meditaţie, citirea cărţilor sfinte, înseamnă mai degrabă a-l părăsi pe Dumnezeu spre a te uni cu tine însuţi şi cu amorul tău propriu. Un act de abandonare la voinţa lui Dumnezeu, după părerea Sfântului Alfons de Liguori, valorează mai mult decât a construi o mie de spitale. Gradul de sfinţenie pe care îl realizăm în viaţă depinde de gradul de conformare a propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu. Aici e secretul sfinţilor. Sfânta Tereza cea Mare de 50 de ori pe zi îi oferea lui Dumnezeu propria voinţă.
Al doilea lucru pe care ni-l învaţă îngerii: să împlinim voinţa lui Dumnezeu cu bucurie, aşa cum o fac ei. E uşor de observat în Evanghelie că ori de câte ori Dumnezeu trimite oamenilor un mesaj de bucurie, de pace, mesajul e transmis prin îngeri. Un înger aduce lui Isus mângâierea în Grădina Măslinilor. Un înger aduce omenirii mesajul de bucurie în noaptea Crăciunului: "Vă vestesc o mare bucurie". Şi mesajul este completat de o întreagă oştire de îngeri care cântă: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de bunăvoinţă". Şi care oameni sunt de bunăvoinţă? Când au ei voinţă bună? Atunci când voinţa lor coincide cu voinţa lui Dumnezeu care nu poate fi decât bună.
În cuvintele îngerilor apare dublul efect al împlinirii voinţei lui Dumnezeu: unul în cer, al doilea pe pământ. Bunăvoinţa oamenilor aduce suprema mărire în cer lui Dumnezeu, iar oamenilor pe pământ le aduce pace în inimă, mulţumire sufletească, linişte, bucurie. Fiindcă Dumnezeu ne este Tată, şi nu stăpân de sclavi, nu este un tiran, el vrea o ascultare, o supunere la voinţa lui izvorâtă din iubire sinceră, din prietenie, deci cu bucurie, nu din frică, nu din constrângere aşa cum ascultă sclavii. Iubirea autentică, prietenia sinceră, fac întotdeauna din două inimi o singură inimă, din două voinţe o singură voinţă. Cea mai bună definiţie a iubirii, a prieteniei a dat-o Sfântul Ieronim: "Eadem velle et eadem nolle firma amicitia est (Prietenia solidă înseamnă a voi aceleaşi lucruri şi a respinge aceleaşi lucruri)"
Unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire din literatura universală este Cântarea Cântărilor. Scris probabil cu ocazia nunţii împăratului Solomon, poemul cântă de fapt iubirea dintre Dumnezeu şi poporul său. Pe buzele miresei sunt puse aceste cuvinte: Anima mea liquefacta est, ut locutus est: sufletul meu s-a lichefiat de îndată ce iubitul meu a vorbit. Expresia este extraordinară: aşa cum un lichid nu are formă proprie, ci ia forma vasului în care este pus, la fel sufletele care îl iubesc pe Dumnezeu, nu mai au voinţă proprie, nu mai au forme proprii, iau formele inimii lui Dumnezeu.
Marele mistic Henric Suso spune: "Prefer să fiu cel mai mizerabil vierme al pământului din voinţa lui Dumnezeu decât să fiu un serafim din propria-mi voinţă." Isus spune: eu mă supun voinţei Tatălui şi îi păzesc poruncile fiindcă îl iubesc pe Tatăl. De la ucenicii lui Isus cere aceeaşi ascultare din iubire nu din frică sau din interes meschin: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi poruncile mele". Isus n-are nevoie de ascultare slugarnică, fiindcă el nu are slugi, ci prieteni: "V-am numit pe voi prieteni, nu slugi".
Citind Evangheliile, rămânem cu impresia că persoanele cele mai antipatice nu sunt păcătoşii neascultători, ci executorii fanatici ai poruncilor lui Dumnezeu, dar care executori se supun voinţei lui Dumnezeu ca sclavi, din frică sau din interes. În parabola fiului risipitor, dintre cei doi fii mult mai simpatic apare cel mic, cel dezordonat, care se întoarce de la rătăcirile sale decât, cel mare, cel ascultător, dar care e nemulţumit, e ţâfnos, e supărat, stă în drum, refuză să ia parte la bucurie, la sărbătoare. Îi reproşează tatălui său: "Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca" (Lc 15,28). Copil care trăieşte în casa tatălui, dar munceşte ca o slugă, adică fără dragoste, nemulţumit ca un rob!
Apoi farizeii, alţi insuportabili. Observau cu fanatism cele mai mici prescripţii ale Legii: dar nu din iubire, ci din interes, ca să fie văzuţi şi aplaudaţi de oameni. Fără bucurie, cu feţele schimonosite de tristeţe, de suferinţă, de nemulţumire.
În continuare, în istoria Bisericii, s-ar părea că fac impresie mai proastă şi aduc mai mari deservicii cauzei lui Cristos cei care execută voinţa lui Dumnezeu, dar gem sub povara Legii lui Dumnezeu, nefericiţi şi trişti ca nişte sclavi, ca nişte condamnaţi la muncă forţată, decât cei care nu ţin cont de voinţa lui Dumnezeu.
Revenim la cuvintele îngerilor: Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă. Pacea, calmul, liniştea sufletească, mulţumirea, bucuria domneşte în inima celui care a îmbrăţişat, din iubire, fără rezerve, voinţa lui Dumnezeu. Cine a zburat cu avionul la opt sau zece mii de metri înălţime, poate vedea privind pe geam un ocean de nori. Jos poate fi furtună, ploaie, grindină. Dar deasupra e linişte, cerul e senin, văzduhul curat, soarele străluceşte, nimic nu afectează zborul liniştit al avionului. În viaţă pot fi nori, ceaţă, furtuni, greutăţi, mizerii. Dar dacă am îmbrăţişat total voinţa lui Dumnezeu, acestea nu ne afectează, nu ne temem de nimic; zburăm liniştiţi purtaţi pe braţele lui Dumnezeu.
Gândurile din această meditaţie să nu le considerăm ca nişte exagerări pioase, bune pentru urechile bigoţilor. Ele constituie esenţa Evangheliei. Într-o zi cineva i-a spus lui Isus: "Mama ta şi fraţii tăi stau afară şi vor să te vadă". Răspunsul: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc" (Lc 8,19). Nu mai e nimic de comentat: a împlini voinţa lui Dumnezeu e mai mult decât a fi mamă, sau frate după trup al lui Cristos.
Şi ce se întâmplă dacă omul refuză voinţa lui Dumnezeu, îi impune lui Dumnezeu propria voinţă? Să-l ascultăm pe Sfântul Bernard ce ne răspunde: "Cesset propria voluntas et infernus non erit. In quem enim saevi ignis ille, nisi in propriam voluntatem? Nam propria voluntas Deum impugnat et adversus eum extollitur. Ipsa est, quae paradisum spoliat, infernum dilat, sanguinem Christi evacuat et ditioni diaboli mundum subjugat". (Să înceteze propria voinţă şi iadul nu va mai exista. Căci ce devorează focul acela dacă nu propria voinţă? Propria voinţă îl atacă pe Dumnezeu, se ridică împotriva lui. Ea este aceea care goleşte paradisul, umple iadul, zădărniceşte sângele lui Cristos şi pune lumea la picioarele Satanei).

Secretul fericirii
Pe când spunea Isus aceste cuvinte, o femeie din mulţime şi-a ridicat glasul şi a zis: Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii care te-au alăptat. El a răspuns: Ba mai fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc" (Lc 11,27-28).
Ştim că elementul cel mai important în care e posibilă apariţia şi dezvoltarea vieţii - indiferent ce formă de viaţă: vegetală, animală sau umană - este apa. Şaptezeci, optzeci, nouăzeci la sută din corpul nostru este apă. Purtăm în noi cinci, şase, şapte găleţi de apă. De aici senzaţia cea mai puternică şi cea mai chinuitoare: setea. Setea fizică, biologică. Ceea ce este apa pentru viaţa biologică e Dumnezeu pentru sufletul omului. Iar aspiraţia fundamentală şi cea mai chinuitoare a sufletului omenesc e setea de Dumnezeu care, altfel spus, e setea de fericire. E setea despre care vorbeşte în repetate rânduri psalmistul: "După cum doreşte cerbul izvoarele de apă, tot aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu" (Ps 42,1-2).
Isus, în episodul cu femeia din mulţime care îşi înalţă glasul, ne descoperă secretul fericirii autentice: fericit este cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu, ascultându-i şi împlinindu-i cuvântul! Mai fericit decât preafericita sa mamă Maria care preafericită a fost nu pentru că l-a purtat în sânul său şi l-a alăptat pe Fiul lui Dumnezeu, ci fiindcă în toate împrejurările vieţii i-a spus lui Dumnezeu: Fie mie după cuvântul Tău.
Nu există în viaţa omului decât o singură fericire: să rămână unit cu Dumnezeu prin împlinirea voinţei lui. După cum nu există în viaţa omului decât o singură nefericire şi tristeţe: să te separi de Dumnezeu, izvorul fericirii, încălcându-i voinţa. Aceste lucruri cel mai bine le cunoaşte diavolul. Le cunoaşte din propria experienţă. El, tatăl minciunii, îl îndeamnă pe om să facă aceeaşi experienţă nefericită, făcându-l să schimbe fericirea cu iluzia fericirii care este plăcerea: plăcerea păcătoasă, plăcerea care se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu şi îndepărtează de Dumnezeu. Erau poate sute de mii de fructe în paradisul pământesc. Satana le-a creat celor dintâi oameni iluzia că dintre toate unul singur e mai frumos şi mai plăcut la gust: cel interzis de Dumnezeu. Şi primii părinţi au schimbat fericirea cu plăcerea. Când a trecut plăcerea, au rămas cu amărăciunea şi dezamăgirea. Au văzut că sunt goi: inima le-a rămas complet goală.
Dumnezeu le-a dat fiilor lui Israel în pustiu pâinea aceea delicioasă, mana. Nu era bună. Nu era bună fiindcă le-o dădea Dumnezeu. Diavolul le crea iluzia că erau mult mai gustoase ceapa şi usturoiul pe care le primeau de la stăpânii lor pe când erau sclavi în Egipt. Datorită permanentei împotriviri la voinţa lui Dumnezeu, acest popor în călătoria prin pustiu apare profund nefericit: un popor de nemulţumiţi, de nesatisfăcuţi, de cârtitori. Plăcerea care este iluzia, surogatul fericirii, e un drog, care urmează legea drogului: după ce îşi face efectul, lasă pe fundul paharului drojdia amărăciunii, a nesatisfacţiei, a deprimării. Medicina dispune astăzi de o mulţime de substanţe psiho-farmaceutice euforizante. Îţi moare mama sau tata, iei o pastilă şi râzi toată ziua. Dar când a trecut efectul, cazi într-o stare de deprimare, de prăbuşire psihică vecină cu delirul, sau nebunia.
Un lucru e uşor de observat: un om nefericit fiindcă s-a îndepărtat de Dumnezeu, izvorul fericirii, acuză şi găseşte pe toată lumea vinovată de nefericirea şi nemulţumirea sa: ambianţa, şcoala, regulamentul, superiorii, colegii, societatea în care trăim, şi nu îşi dă seama că singura şi adevărata cauză a nefericirii sale e în el însuşi. E exact ca un om bolnav, cu febră, care nu e mulţumit cu nimic şi cere să fie mutat când lângă sobă, când lângă geam, când într-o poziţie, când în alta; care se plânge că totul e fie prea tare, fie prea moale, că mâncarea, orice i s-ar da, nu e bună şi nu-şi dă seama că nu patul, nu poziţia, nu mâncarea e de vină; cauza nefericirii sale e în el însuşi, e febra, e boala. Seneca, păgân, dar bun psiholog, arată că omul nu poate fugi de tristeţe şi nefericire, atâta vreme cât poartă în el viciul, cauza tristeţii şi a nefericirii:
"Nu puteţi izgoni tristeţea care vă apasă sufletul prin călătorii lungi şi prin schimbarea locului. Trebuie să schimbi ce este în tine însuţi, nu locul. Chiar dacă străbaţi mările întinse, viciile te urmează oriunde ai merge. De ce te miri că nu-ţi folosesc la nimic călătoriile, ştiind bine că te duci în călătorie pe tine însuţi? Tu trimiţi înaintea ta pe cel care te alungă din locul unde te afli. Cu ce te poate ajuta noutatea locului, cunoaşterea oraşelor şi a ţinuturilor? Trebuie să lepezi greutatea de pe sufletul tău, altfel nici într-un loc nu te vei simţi bine. Vei merge într-o parte şi alta... Şi cu cât vei merge mai departe, povara va fi mai insuportabilă. Deplasarea aceasta îţi face rău, căci deplasezi un bolnav. Poţi să ajungi până la capătul lumii, nu importă locul unde ajungi, ci sufletul cu care ajungi acolo. Căci fericit poţi fi oriunde".
În locul plăcerilor păcătoase, care ne îndepărtează de Dumnezeu, în locul plăcerii banului murdar, a plăcerii necurăţiei, a plăcerii necumpătării, a plăcerii răzbunării, Isus, în predica de pe munte, ne propune alte reţete ale fericirii: fericiţi, cei săraci, fericiţi cei curaţi, fericiţi cei flămânzi, fericiţi cei care plâng.
Având toate plăcerile poţi fi nefericit. Lipsit fiind de toate plăcerile poţi fi fericit. Cunoaştem, în timpurile noastre cazul Evei Lavalli?re, renumita balerină franceză. Unul din miile de exemple ce s-ar putea aduce. În culmea celebrităţii, bogată, aplaudată, adorată, e nefericită şi disperată. Vrea să se arunce în Sena, încearcă să se sinucidă. Salvată de la sinucidere, se converteşte. Se îmbolnăveşte, ajunge o epavă. Se zbate în dureri cumplite. O vizitează o cunoştinţă, Robert de Flers. I se confesează: "Sunt atât de fericită! Nu vă puteţi imagina cât sunt de fericită!" "Cu toate aceste dureri?" "Tocmai pentru aceste dureri. Da, da. Spuneţi celor care mă cunosc că aţi văzut femeia cea mai fericită".
Isus, în predica de pe munte, ne arată că plăcerile păcătoase sunt duşmanul propriei fericiri, întrucât ne îndepărtează de Dumnezeu, singurul izvor al fericirii. Acesta e duşmanul dinăuntrul nostru. Dar mai este un duşman care ne poate îndepărta de Dumnezeu şi de propria fericire. Acesta e în afara noastră şi e mult mai greu de luptat cu el şi de învins. E opinia publică, e mentalitatea lumii care confundă plăcerea cu fericirea. De unde frica de a fi arătat cu degetul, de a fi luat în râs, de a fi criticat, marginalizat. Şi cu privire la acest duşman Isus ne avertizează în predica de pe munte. "Fericiţi veţi fi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă pentru că răsplata voastră mare este în ceruri."
Curajul de a înfrunta opinia lumii, e semnul ucenicului autentic al lui Isus. A aştepta, în schimb, elogii, a cerşi popularitate şi aplauze e semnul falsităţii. Exact ca şi în cazul profeţilor: "Căci tot aşa i-au prigonit pe profeţii care au fost înaintea voastră. Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot aşa făceau părinţii lor cu profeţii mincinoşi".
Când termină de proclamat fericirile, Isus adaugă imediat: "Voi sunteţi sarea pământului". V-aţi întrebat vreodată de ce sare şi nu miere, nu dulceaţa pământului? Fiindcă aşa cum sarea ustură, arde, doare pusă pe rană, la fel ucenicul lui Isus care i-a fericirile ca program de viaţă devine sare care ustură; devine incomod, deranjează, se face insuportabil pentru cei din jur care au drept program de viaţă plăcerile. Mergând împotriva curentului, el apare ca o sfidare, crează probleme, e un reproş pentru ceilalţi, le zdruncină falsa siguranţă pe care şi-o clădesc în viaţă. Devine nesuferit, considerat drept anormal, inadaptabil; e ocolit, izolat, criticat, vorbit, în cel mai bun caz compătimit ca fiind bolnav psihic, nebun. Continuă Isus: "Ucenicul nu poate fi mai sus de Învăţătorul său... M-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni".
Pentru a împlini voinţa Tatălui, Isus a mers cu curaj împotriva curentului, înfruntând ideile dominante. Toţi aşteptau un Mesia politic, militar, glorios. Voinţa Tatălui era alta. Putea să recurgă la un compromis cu deţinătorii de putere şi s-ar fi acoperit de glorie. Dar el preferă să-şi piardă popularitatea şi chiar viaţa, preferă să fie considerat un excentric, un anormal care nu gândeşte ca toată lumea. Rudele consideră că e nebun şi într-o zi vor să-l lege. Irod îl dispreţuieşte tratându-l de nebun. Soldaţii din pretoriu auzind că e un megaloman care se crede rege, se distrează punându-i mantia regală pe umeri, coroană pe cap şi sceptru în mână. Pilat încearcă să-l salveze, fiindcă un nebun nu e vinovat de ce spune şi face şi e nedrept să-l ucizi.
Ucenicul lui Isus nu se poate aştepta la altceva. După logica şi înţelepciunea lumii, sfinţii sunt nişte nebuni, chiar dacă lumea se închină la icoanele lor. Admirabilă poezia Ruga timpurilor noastre din volumul părintelui C. Hausner, Ramuri de măslini, recent tipărit. Se roagă poetul:
"Trimite-ne, Doamne, vreo câţiva nebuni...
din cei mulţumiţi cu o viaţă mai simplă,
dar care au pacea suprem ideal
şi nu ştiu ce-nseamnă a-nghiţi compromisuri."
"Voluntas Dei fons est totius boni; voluntas hominis totius est exordium mali" - scria Sfântul Anselm. (Voinţa lui Dumnezeu este izvorul oricărui bine; voinţa omului este începutul oricărui rău). Noi suntem privilegiaţii care învăţăm la şcoala lui Cristos mai bine ca alţii care este voinţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă că şi punem în practică pe măsura cunoaşterii? Apostolul Petru învăţase trei ani teologie la şcoala lui Cristos şi totuşi gândea şi vorbea ca toată lumea: aceeaşi mentalitate despre Mesia, neconformă cu voinţa lui Dumnezeu: "-Ferească Dumnezeu Doamne, să ţi se întâmple aşa ceva". - "Pleacă de la mine, Satano! Tu îmi eşti piatră de poticneală. Gândurile tale sunt gândurile oamenilor, nu gândurile lui Dumnezeu." Satana, piatră de poticneală. Aluzie la ispititorul din pustiu care îi punea în faţă strălucirea împărăţiilor acestei lumi, succesul, cariera, aplauzele spectatorilor când aveau să-l vadă luându-şi zborul de pe sprânceana templului şi aterizând la 200 de metri jos în Valea Cedronului, fără a-şi scrânti piciorul. Un număr excepţional de cascadorie. Abia după ce e luminat şi transformat de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, optica lui Petru se schimbă complet şi poate să scrie aceste cuvinte: "Dacă voinţa lui Dumnezeu aşa este, e mai bine să suferiţi pentru că faceţi binele decât pentru că faceţi răul" (I 3,17); "Voinţa lui Dumnezeu este ca făcând ceea ce este bine, să astupaţi gura oamenilor ignoranţi şi proşti" (I 3,17). E aruncat în temniţă, e anchetat, dar îi înfruntă cu curaj pe cei care vor să-i închidă gura: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fapte 5,29).
Pasărea paradisului
Trăieşte în ţările îndepărtate o pasăre care se numeşte pasărea paradisului. Nu ştiu pentru ce naturaliştii i-au dat numele acesta. Caracteristic la această pasăre este faptul că ea nu poate să zboare în direcţia vântului, ci numai împotriva lui. Penele ei frumoase sunt atât de delicate încât vântul, în caz că pasărea vrea să zboare în direcţia vântului, i le zburleşte şi o dezechilibrează, o face să-şi piardă direcţia.
În această pasăre se reflectă perfect destinul creştinului autentic. Ucenicul lui Isus, pentru a nu se dezechilibra, pentru a nu pierde direcţia paradisului unde se ajunge prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu, trebuie să meargă împotriva curentului, împotriva lumii lipsite de logica lui Dumnezeu. Apostolul Pavel le scria Romanilor (12,2): "Ca să puteţi deosebi bine voinţa lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită, nu vă conformaţi mentalităţii acestei lumi, ci transformaţi-vă prin înnoirea minţii voastre."
Cum spuneam în meditaţiile precedente, Dumnezeu de care ne apropiem în măsura în care împlinim voinţa lui, este singurul izvor al fericirii. Dar fericirea aceasta nu e o fericire dobândită odată pentru totdeauna, ci o fericire care se cucereşte clipă de clipă prin luptă. Când Eminescu scria despre "Setea liniştei eterne" care îl mistuia se gândea probabil la nirvana religiilor orientale unde fericirea se confundă cu liniştea, cu impasibilitatea, cu inerţia absolută. Buda le spunea călugărilor săi în celebrul discurs de la Benares:
"Nirvana... Ce este aşadar această nirvană? Anihilarea dorinţei, anihilarea urii, anihilarea uimirii: iată ce este, ceea ce noi numim nirvana... Când valurile, schimbătoarele valuri, se înalţă către cei înconjuraţi de ape, striviţi de bătrâneţe şi de moarte, unde găsesc aceştia o insulă?... Acolo unde nu există nimic, acolo unde nu există vreo dorinţă, acolo e insula, singura insulă: pe ea noi o numim nirvana, sfârşitul bătrâneţii şi al morţii".
Fericirea adusă de Isus nu are nimic de a face cu nirvana lui Buda. Evanghelia sa e dinamită nu somnifer sau drog. E ardere, e consum de energie: Foc am venit să aduc pe pământ şi nu doresc altceva decât să ardă. N-am venit să aduc pace, ci sabie, război; unde vor fi cinci, doi vor lupta de o parte, trei de cealaltă parte. Război între părinţi şi copii, între noră şi soacră.
Dar nu a spus Isus în predica de pe munte: Fericiţi făcătorii de pace? Da, dar nu noi pornim războiul. Cu cât vom fi noi mai făcători de pace, cu atât cei din jurul nostru vor fi mai făcători de război. De aceea apostolul Pavel e prudent când face îndemnul: Cât stă în puterile voastre, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Cât stă în puterile voastre, cât depinde de voi!
Ucenicul lui Isus rămâne un luptător şi se roagă cu psalmistul: "Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea care îmi deprinde mâinile la luptă şi degetele la bătălie" (Ps 144,1). De ce lumea ne declară război? "De aceea nu vă iubeşte pe voi lumea, fiindcă nu aparţineţi lumii. Dacă voi aţi aparţine lumii, lumea ar iubi ce este al său. Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu".
Iată o realitate pe care o constatăm permanent: lumea nu are nimic de reproşat celui vicios, beţiv, destrăbălat. În schimb, toate sarcasmele, ironiile, batjocurile sunt îndreptate către cel care împlineşte cu exactitate legea lui Dumnezeu, e cumpătat, e ataşat de cele sfinte. Acesta din urmă în ochii lumii e farizeu, e sfânt, e bigot, e pocăit, e fanatic, e sucit, e cel care spune la "popa" şi de aceea trebuie ocolit cu grijă, ca un adevărat duşman de clasă. E o realitate care nu putea să-i scape Sfântului Francisc de Sales şi pe care o descrie astfel în Introducerea la viaţa religioasă:
"Am văzut domni bine şi doamne petrecând o noapte întreagă sau chiar mai multe nopţi la rând la jocuri de cărţi. Este un lucru mai dureros, mai trist... decât acesta? Cu toate acestea, oamenii de lume nu scot un cuvânt, prietenii nu-şi fac nici o grijă. Dar dacă ne văd făcând o oră de meditaţie, sau sculându-ne dimineaţa un pic mai devreme ca să ne pregătim la împărtăşanie, toţi aleargă să aducă medicul ca să ne vindece de tulburările mentale. Poţi să petreci treizeci de nopţi la rând dansând, nimeni nu se plânge de asta, dar dacă la Crăciun ai vegheat o singură noapte, toţi tuşesc şi trag clopotele a doua zi. E clar că lumea este un judecător nedrept; e plină de atenţie şi favorabilă pentru copiii săi, dar severă cu copiii lui Dumnezeu".
Şi de ce lumea este necruţătoare şi îi prigoneşte pe copiii lui Dumnezeu? Pentru că simpla lor existenţă o incomodează, îi provoacă teamă, nelinişte, remuşcare. E atitudinea omului urât care trânteşte oglinda de pământ şi o sfarmă pentru că nu poate suporta urâţenia pe care o vede în ea.
Viciul, păcatul, are capacitatea de a-i face pe păcătoşi solidari în rău şi îi face în acelaşi timp agresivi. E impresia de putere şi siguranţă pe care o dă numărul mare al celor care încalcă legea: suntem mulţi, suntem puternici, suntem majoritari, noi hotărâm, n-are nimeni ce să ne facă. Această coalizarea în rău a dus astăzi la legalizarea unor lucruri abominabile, a unor crime, considerate mari cuceriri ale progresului şi civilizaţiei cum sunt avortul, divorţul, eutanazia, homosexualitatea. S-a început prin încălcarea masivă a legii. Legiuitorul a fost pus în faţa faptului împlinit: ce rost are să mai menţii o lege pe care nimeni nu o mai respectă? Numai că legea morală nu încetează prin încălcarea ei masivă. De aceea astăzi, mai mult ca oricând, creştinul autentic e un erou, care merge împotriva curentului. Şi aici e o mare suferinţă: să te vezi singur, să te vezi un număr mic de marginalizaţi. Tentaţia e firească: de ce să nu fiu ca toată lumea? De ce să mă arate toţi cu degetul? De ce să mă ia de prost? A nu te lăsa demoralizat, acesta a fost eroismul Sfântului Ioan Gură de Aur. A rezistat când toţi confraţii săi erau la picioarele împăratului. Acesta a fost eroismul Sfântului Atanaziu când toţi episcopii orientali trecuseră la arianism. Iar Biserica lor le-a dat dreptate, nu celor mulţi.
În jurnalul secret al Mariei Noël, mistica din zilele noastre, găsim scrise aceste cuvinte, aş zice, deprimante, care exprimă suferinţa cauzată de cei din jurul ei, izolând-o, marginalizând-o:
"Caut un loc unde să trăiesc. Am umblat mult, îmbătrânesc deja şi încă nu l-am găsit. Caut un loc unde să mor. Vreau să găsesc acolo un soare mare, pentru ca, adormind, inima mea să aibă căldură; vreau să găsesc un pământ dulce şi tainic, care să mă cuprindă, să mă acopere, să mă ascundă.
Ah, pământule bun! Toţi mi-au făcut rău - şi prietenii mai mult decât ceilalţi - dar nu spune aceasta nimănui. Fă ca deasupra mea să crească prunii, pentru ca nimeni să nu-mi găsească mormântul şi să nu poată curge deasupra mea lacrimile celor pe care i-am iubit: generoasele lor lacrimi lipsite de durere... care m-ar îndurera încă şi mai mult. Lasă mai degrabă să cadă peste mine ploaia tristă, ploaia adevărată".
În ciuda acestor dorinţe triste, Marie Noël, fiind o mistică, a fost o fiinţă fericită, căci spaţiul lăsat gol de cei din jurul ei, a fost umplut de Dumnezeu. Tulburate trebuie să fi fost şi sufletele ucenicilor de perspectiva cărării înguste pe care merg cei puţini, spre deosebire de cei mulţi care merg spre pieire pe drumul cel larg. Isus îi încurajează: "Nu te teme turmă mică, căci vouă i-a plăcut Tatălui să vă dea împărăţia".
Să fim foarte clari asupra unui lucru: lumea care îi prigoneşte pe adevăraţii ucenici ai lui Isus, lumea pe care o osândeşte Isus şi pentru care el nu se mai roagă nu este lumea din afara Bisericii, lumea prigonitorilor păgâni, atei, apostaţi. Lumea nu este un spaţiu geografic, ci un spaţiu spiritual. Ea se află pretutindeni: în biserică, în seminarii, în mănăstiri, printre teologi, printre clerici: "Duşmanii omului sunt chiar cei din casa lui". Duşmanii, prigonitorii din afară în general fac să strălucească Biserica lui Cristos. Cei dinăuntru fac ravagii. Acestora din urmă le scria Sfântul Augustin în momentul în care încetau prigoanele Bisericii din afară: "Voi prigoniţi în fratele vostru ceea ce tiranii n-au prigonit: ei nu le-au luat decât viaţa: voi vreţi să le răpiţi nevinovăţia şi virtutea; ei n-au voit de la ei altceva decât trupul; voi voiţi să le pierdeţi sufletul: Carnem persecutus est imperator; tu in christianos spiritum persequeris".
Erik Petterson, marele exeget german protestant convertit la catolicism în 1930 şi înmormântat în uitare de teologia modernă dominantă, scrie în jurnalul său: "A crede, împotrivindu-te lumii (lumii din afară), e nimica toată. A crede, împotrivindu-te lumii care e în Biserică, e decisiv".
Fiecare ne punem acum o întrebare simplă: ce sunt în faţa lui Dumnezeu? Prigonit sau prigonitor al celor din jurul meu? Victimă sau călău? Merg împotriva curentului sau mă las dus de curent? Iar dacă am dat dovadă de laşitate, ne-a fost frică să devenim incomozi şi odioşi pentru alţii prin împlinirea fidelă a voinţei lui Dumnezeu, dacă ne-am trădat conştiinţa şi am făcut compromisuri, pentru începutul liturghiei avem un act penitenţial mai amplu, compus de scriitorul italian Alessandro Pronzato: Mărturisesc lui Dumnezeu şi vouă fraţilor.
"Nu vă cerem iertare, fraţilor, pentru răul pe care vi l-am făcut.
Vă cerem iertare mai degrabă pentru răul pe care nu vi l-am făcut.
Da, ne simţim vinovaţi pentru că nu v-am făcut nici un rău.
Pentru că nu v-am neliniştit,
nu v-am incomodat,
nu v-am distrus pacea voastră,
nu v-am spulberat siguranţa voastră,
nu v-am întunecat orizonturile voastre.
Nu v-am stricat digestia voastră tihnită,
nu v-am tulburat somnul vostru,
nu v-am forţat să vă ridicaţi capul spre cer,
nu v-am răsturnat valorile voastre,
nu v-am complicat situaţia,
nu v-am creat probleme,
nu v-am oferit în dar remuşcări.
Păcatul care ne apasă pe conştiinţă este tocmai acela de a fi fost inofensivi...
În loc să fim sarea pământului, am fost miere.
În loc să fim lumină, ne-am mulţumit să scoatem un pic de fum.
Am transformat drojdia Evangheliei în vanilie.
În sfârşit, recunoaştem că nu ne-am făcut datoria... de a fi piatră de poticneală, semn de împotrivire, foc care arde.
De aceea simţim nevoia să cerem iertare în public.
Iertaţi-ne, fraţilor, inofensivitatea noastră, manierele noastre frumoase, calculele noastre omeneşti, alergia noastră la risc. Avem nevoie de iertarea voastră, fraţilor.
Promitem că pe viitor nu o să vă mai lăsăm în pace.
O să vă facem o mare mulţime de necazuri.
Vă promitem solemn.
Iar voi fraţilor, rugaţi-vă (la Domnul Dumnezeul nostru) ca, în sfârşit, să vă putem face puţin deranj."
Conştiinţa
"Copilaşii mei... nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel care face voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci" (1 In 1,15-17).
Apostolul Ioan ne îndeamnă şi el să nu ne conformăm mentalităţii lumii, să ne împotrivim atracţiilor ei păcătoase. Cine împlineşte voinţa lui Dumnezeu, în mod inevitabil devine un non-conformist. Dar pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să o cunoaştem. Cum o cunoaştem? Dumnezeu a aşezat în adâncul fiinţei noastre un aparat extrem de fin care indică ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm: e conştiinţa. "În conştiinţa ta, scrie Sfântul Augustin, îşi are Dumnezeu ochiul, inima şi gura: acolo te pedepseşte şi tot acolo te răsplăteşte."
Dumnezeu a pus în trupul omului un simţ special ca să poată deosebi mâncarea bună de cea rea: e simţul gustativ. Cu cât o mâncare este mai folositoare cu atât este mai plăcută la gust; cu cât este mai dăunătoare cu atât este mai neplăcută. Scriau ziarele despre un aviator care s-a prăbuşit cu avionul în mijlocul unei păduri tropicale. A scăpat cu viaţă. Douăzeci şi două de zile a mers prin junglă mâncând numai fructe sălbatice, până să ajungă într-un sat. A fost întrebat: "Cum ai putut deosebi fructele comestibile de cele otrăvitoare?" Răspunsul: "Le gustam. Dacă erau bune la gust le mâncam; dacă erau rele la gust le aruncam". Animalele de asemenea au un simţ foarte fin cu ajutorul căruia pot deosebi ierburile bune de cele otrăvitoare: e mirosul. Conştiinţa e simţul cu care Dumnezeu a înzestrat sufletul omului pentru ca omul să poată deosebi ce este bine şi ce este rău, ce este conform şi ce se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu.
V-aţi pus vreodată întrebarea, cum reuşesc avioanele să ajungă la destinaţie, să cunoască direcţia, fără ca pilotul de la înălţime să vadă ceva pe pământ? Toate aeroporturile din lume sunt legate între ele cu o reţea de emiţătoare aşezate pe pământ la o anumită distanţă unele de altele. Un aparat la bord percepe semnalele de la sol. Zburând pe linia indicată de emiţătoare, păstrând coridorul aerian, avionul ajunge la destinaţie. Altminteri, îşi pierde direcţia, se poate ciocni cu nu alt avion, zborul se termină cu o catastrofă. Ca să putem ajunge la destinaţia noastră care este cerul, Dumnezeu a trasat în conştiinţa noastră o linie precisă de emiţătoare. Dacă mintea şi voinţa noastră nu ţin cont de semnalele ei, se abat de la această linie, îşi pierd direcţia, existenţa noastră pământească se termină cu o catastrofă, cu un faliment. Conştiinţa este un aparat de o precizie extremă. În caz că nu-l distrugem, ne arată în orice moment dacă viaţa ne este conformă cu voinţa lui Dumnezeu, ne arată dacă ne abatem, cât ne abatem, cum putem reveni la linia corectă.
Ne amintim din manualele de anatomie de fenomenul feed-back. În ce constă acest fenomen? Sistemul nervos central trimite comenzi spre muşchi pentru efectuarea anumitor mişcări. Un segment din sistemul nervos central numit comparator, este continuu informat pe calea conexiunii inverse, de la efect la cauză, despre felul cum este executată mişcarea. Comparatorul compară efectul, mişcarea, cu forma optimă a mişcării comandate de sistemul nervos central şi, dacă e cazul, dă semnalul de corecţie pentru îndeplinirea exactă a mişcării. Un sistem asemănător funcţionează în sufletul omului. Dumnezeu dă comenzile. Conştiinţa e comparatorul care analizează, informează permanent despre modul cum îndeplinim voinţa lui Dumnezeu şi, dacă e cazul, dă semnalul de corecţie. Acest semnal de corecţie în viaţa spirituală se numeşte remuşcare. E un semnal dureros. Remuşcare vine de la a muşca, a muşca în mod repetat. E o muşcătură mult mai dureroasă şi mai sfâşietoare decât muşcătura câinelui care îşi înfinge colţii în noi. E ceea ce se întâmplă şi în viaţa biologică. Suferinţa fizică e o binefacere. E un semnal de alarmă care ne avertizează că acea parte a trupului care ne doare e bolnavă şi trebuie să o tratăm. Fără suferinţă am muri căci nu ne-am da seama de bolile care se abat asupra noastră.
Cât priveşte conştiinţele oamenilor, cardinalul Faulhaber face această observaţie: "Conştiinţele oamenilor sunt atât de diferite pe cât de diferite sunt feţele lor. Între conştiinţa delicată a Sfântului Francisc de Assisi şi conştiinţa brutală a unui criminal care ucide mase de oameni sunt mai multe trepte decât avea scara lui Iacob".
Simplificând lucrurile, putem spune că sunt patru categorii de conştiinţe: Prima: e conştiinţa bună, dar neliniştită, chinuită de remuşcări. E vorba de conştiinţa scrupuloasă, torturată de îndoieli, în stare de confuzie totală, stăpânită de remuşcări sâcâitoare, obsesive, de sentimentul zdrobitor al vinovăţiei. Scrupulosul vede păcate grele unde nu e vorba de nici un păcat. În viaţa biologică este un fenomen asemănător: ipohondria. Ipohondricul acuză dureri ale unor boli pe care nu le are. Şi durerile lui sunt reale. Semnalele bolii sunt, dar boala nu există, nu există leziuni organice. Cum se întâmplă la o maşină. Diferite beculeţe se aprind când e o defecţiune la motor sau se termină benzina sau uleiul. Uneori, din cauza unui contact greşit al firelor electrice, beculeţul se aprinde, deşi motorul n-are nici o defecţiune, benzină este, ulei este.
Cine trece prin asemenea stări de suferinţă lăuntrică să nu se sperie. Le-au cunoscut şi sfinţii, le cunosc cei chemaţi la un grad de sfinţenie deosebită. E calea purificării - purgatorul - mai ales după convertire, e calea maturizării în viaţa spirituală. Pentru a ieşi din această stare e absolut necesar să renunţi la propria judecată, întrucât nu mai eşti capabil să te analizezi în mod obiectiv. Trebuie să urmezi orbeşte ceea ce îţi spune duhovnicul. A cunoscut o perioadă de scrupulozitate cumplită şi Sfânta Tereza a Pruncului Isus. O descrie în cuvinte dramatice în Istoria unui suflet. A trecut prin acest purgator, după convertirea sa, şi marele maestru al vieţii spirituale, Sfântul Ignaţiu de Loyola. Ne vorbeşte pe larg în amintirile pe care le-a scris. Când s-a convertit, s-a spovedit. Apoi a fost cuprins de îndoială, de întrebarea chinuitoare: oare m-am spovedit bine? Oare am spus totul la spovadă? Oare am avut căinţă? Oare a înţeles preotul ce am spus? Nemulţumit, a repetat spovada. Şi iar a repetat-o, şi iar a repetat-o, până s-a împotmolit de tot. După luni de zile de luptă, nelinişte, îndoială, sfâşiere interioară, era complet epuizat fizic şi sufleteşte. L-a capătul puterilor s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat: - Doamne, arată-mi o cale ca să ies din această stare de suferinţă. Şi chiar dacă ar trebui să urmez un câine care să mă ducă la salvare, sunt dispus să-l urmez. A urmat porunca duhovnicului de a nu mai reveni asupra spovezilor din trecut şi din acea zi a început eliberarea de scrupule.
A doua categorie: conştiinţa rea, vinovată şi chinuită de remuşcări. E conştiinţa lui Cain care, după ce comite crima, nu-şi mai găseşte liniştea; fuge, rătăceşte pe faţa pământului, dar nu poate scăpa de ochiul care îl urmăreşte pretutindeni şi îl torturează. Cine comite păcatul, scrie Sfântul Pavel, devine sclavul păcatului. Comentează Sfântul Augustin:
"O, jalnică sclavie! Când nu mai poţi suporta un stăpân dur, îl schimbi, nu pentru a fi liber, ci pentru a fi mai puţin sclav. Dar celui care a devenit sclavul păcatului, ce-i mai rămâne de făcut? Să se vândă? Cui? El trage pretutindeni după dânsul lanţul cu care este legat. Nu poate scăpa de propria conştiinţă; ea îl urmează, îl însoţeşte peste tot. Tiranul său e în adâncul inimii sale. S-a lăsat ademenit de cursa înşelătoare a păcatului, iată, l-a comis. Fatală greşeală! Plăcerea a plecat, păcatul (remuşcarea) a rămas".
Poetul Clemens Brentano simţea, înainte de convertire, cum plânge în el copilul nevinovat de altă dată. Scrie într-una din poeziile sale: "Eu îmi îngân tot felul de cântece de leagăn pentru ca să se ogoaie, în sfârşit, copilul care plânge în inima mea".
Remuşcarea e viermele care nu doarme, roade zi şi noapte. Pentru a înăbuşi glasul conştiinţei, pentru a stinge ghimpele de foc al remuşcării care le străpunge inima, unii adaugă păcat peste păcat, plăcere peste plăcere, asemeni celor care în panica unui incendiu aruncă tot ce le cade în mână, pentru a stinge focul. Alţii recurg la psihiatri pentru a se elibera de angoasele, de tulburările lăuntrice care îi sfâşie. E lucru sigur că psihiatrul nu vindecă nici o boală sufletească. El tratează simptomele, nu cauzele. Poate distruge beculeţul de la bordul maşinii, dar nu repară defecţiunea de la motor. El administrează tranchilizante, amorţeşte pe moment angoasele, dar acestea revin când morfina nu-şi mai fac efectul.
Totuşi, cât mai durează neliniştea, remuşcarea, încă mai este o speranţă de salvare. Tragedia o găsim la a treia categorie de conştiinţe. Conştiinţa rea şi totuşi liniştită care nu mai simte nici o tulburare, nici o remuşcare. În această categorie intră cei pe care îi numim oameni fără conştiinţă, şi dacă sunt fără conştiinţă, evident, sunt fără caracter, fără principii morale, insensibili la bine şi la rău. Binele se confundă cu interesele şi plăcerile lor. Aparatul e distrus, nu mai captează nici un semnal. Acesta este efectul cel mai nefast al păcatului repetat: împietrirea inimii, pervertirea judecăţii. Plăcerea, viciul îşi impun logica lor. Încercaţi să-l convingeţi pe un vicios că e vicios. Timp pierdut. Spune unui beţiv notoriu: eşti beţiv. Se simte ofensat. - Eu? Nu-i adevărat. Eu beau întotdeauna numai cât trebuie. Spuneţi unui depravat: - Viaţa ta e rea. Replica vine imediat: - Nu e adevărat. Eu nu fac nici un rău. Încercaţi să-i explicaţi unui fumător că fumatul este dăunător. Puneţi-i în faţă ultimele rezultate ale ştiinţei. Timp pierdut. Nu-l poţi convinge. Îţi aruncă în faţă: Numai un om cu idei învechite poate face o asemenea afirmaţie. Patimile îşi au logica lor care nu poate fi clintită din loc. Pe aceşti oameni fără conştiinţă de care nu te poţi apropia ca să-i îndemni la bine, Sfântul Grigore cel Mare îi compară cu aricii care, când stai departe de ei, le vezi capul şi picioarele. Cum te-ai apropiat de ei, se fac ghem şi îşi zbârlesc ţepii.
În sfârşit, a patra categorie: conştiinţa bună, corectă şi în acelaşi timp liniştită, mulţumită. Aici intră cei pe care îi numim conştiincioşi, cei care îşi fac datoria urmând glasul lui Dumnezeu din inima lor, fără să fie nevoie să-i urmărească şi să-i constrângă cineva din afară. Conştiinţa curată, ne spune înţelepciunea poporului, este perna cea mai moale pentru somnul de noapte şi pentru somnul cel lung de la sfârşitul vieţii. Conştiinţa falsă se bazează pe minciună, pe nesinceritate faţă de sine, şi înseamnă sclavie şi nefericire. Conştiinţa curată se bazează pe adevăr şi sinceritate, şi înseamnă libertate şi bucurie. "Adevărul vă va face liberi" - spune Isus. Convertiţii au experimentat din plin acest lucru. Scrie I. Jorgensen: "Voind să fiu fericit, m-am eliberat de toate legile morale: dar fericirea nu am găsit-o. Atunci am gândit cu Ibsen: "Minciuna nu ne poate face fericiţi".
Cumpăna zidarului
În viaţa regelui Boleslau al Poloniei, din sec. XII, citim că purta permanent la piept portretul tatălui său, încadrat într-un medalion de aur. Ori de câte ori trebuia să ia o decizie importantă, privea chipul tatălui său de pe medalion şi spunea: "Tată, nu vreau să fac nimic nevrednic de numele tău". Dumnezeu, Tatăl ceresc, a întipărit în inima, în conştiinţa noastră, chipul, portretul său. E necesar să privim mereu chipul lui Dumnezeu din noi şi să spunem: - Tată, sfinţească-se numele tău... Facă-se voia ta. Nu vreau să fac nimic nevrednic de numele tău, încălcându-ţi voinţa.
Ca să-i putem cunoaşte voinţa, Dumnezeu Tatăl nostru, a întipărit în conştiinţa noastră, nu numai chipul său, dar şi legea sa, legea morală. Însă conştiinţa noastră poartă în ea sechelele păcatului strămoşesc: judecata e umbrită, voinţa e slăbită şi înclinată spre rău. Astfel încât conştiinţa se poate perverti. Legea morală săpată de Dumnezeu în conştiinţa noastră poate fi, nu ştearsă, dar acoperită de praful, de noroiul patimilor dezordonate. Scrie B. Pascal: "Conştiinţa maltratată se răzbună amuţind". Glasul conştiinţei, sistematic înăbuşit, poate amuţi. Mai mult, conştiinţa poate nu numai amuţi, dar se poate perverti, îmbrăţişând logica patimilor. Scriitorul francez René Bazin îşi încheie romanul său Le démon du midi cu aceste cuvinte: "Dacă nu trăieşti după cum gândeşti, mai degrabă sau mai târziu vei ajunge să gândeşti după cum trăieşti". E vorba, în roman, de un soţ ideal care s-a lăsat târât pe panta desfrâului, legându-şi inima de o altă femeie, şi care a ajuns să-şi justifice viaţa de dezmăţ, pe care mai înainte o condamnase cu vehemenţă la alţii.
Dumnezeu, spre a veni în ajutorul oamenilor, a găsit de cuviinţă ca, după ce a săpat Decalogul în inimile lor, să-l mai sape odată pe tablele legii încredinţate lui Moise pe Muntele Sinai. Ştim că Decalogul este o sinteză a tuturor cuvintelor Sfintei Scripturi. Şi mai ştim, că la plinirea timpurilor, toate cuvintele Sfintei Scripturi au fost sintetizate într-un singur cuvânt: Cuvântul Întrupat, aşa cum spune Sfântul Augustin: toate cuvintele Sfintei Scripturi sunt silabe ale unui singur Cuvânt. Acest Cuvânt este Cristos.
Teoretic, legea lui Dumnezeu din conştiinţa noastră o putem cunoaşte, dar practic, fără cuvântul lui Dumnezeu revelat, prea puţini oameni ar cunoaşte-o. După cum, teoretic, orice copil poate învăţa carte de unul singur, dar, practic, fără învăţător prea puţini copii ar învăţa carte. Papa Paul VI spunea: "Ochiul e un instrument admirabil, dar dacă lipseşte lumina nu e bun la nimic". La fel, conştiinţa este, cum spuneam în meditaţia precedentă, un aparat extrem de fin şi de perfecţionat, dar fără lumina Cuvântului lui Dumnezeu ne poate da indicaţii greşite: poate indica bun ce este rău şi rău ce este bun. Ne amintim de vedenia profetului Amos: "El mi-a trimis vedenia aceasta: Iată Domnul stătea pe un zid făcut la cumpănă: şi avea o cumpănă în mână. Domnul mi-a zis: "Iată voi pune cumpăna în mijlocul poporului meu Israel" (Am 7,7-8). Cuvântul lui Dumnezeu este cumpăna cu care zidarul verifică zidul permanent cât timp zideşte. Cu acest cuvânt al lui Dumnezeu e necesar să ne verificăm, să ne confruntăm permanent spre a ne da seama cum ne zidim viaţa: drept sau strâmb?
Cum să facem această confruntare cu Cuvântul lui Dumnezeu? Găsim un model desăvârşit în capitolul al VIII-lea din cartea lui Nehemia. E scena grandioasă a celebrării cuvântului lui Dumnezeu care a avut loc după întoarcerea din exil la Ierusalim, în piaţa din faţa Porţii Apelor. Era într-o zi minunată de toamnă. În ?ara Sfântă, după şase luni de secetă totală şi arşiţă, vin ploile din octombrie care fac să înflorească pustiul ars de soare. În scena descrisă în cartea lui Nehemia găsim toate elementele unei confruntări cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată-le:
Primul element: citirea Cuvântului lui Dumnezeu: "Au zis cărturarului Ezdra să se ducă să ia cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel... Ezdra a citit în carte de dimineaţă până la amiază... în faţa bărbaţilor şi a femeilor, în faţa celor care erau în stare să o înţeleagă"... Când a deschis cartea, tot poporul s-a ridicat în picioare. În picioare: atitudine de respect, de adeziune promptă şi de rugăciune. "Tot poporul a răspuns ridicând mâinile: Amin! Amin! şi s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului, cu faţa la pământ".
Al doilea element: o traducere corectă a Sfintei Scripturi. Ei, Ezdra şi leviţii, "citeau desluşit în cartea legii lui Dumnezeu". Desluşit, pe înţelesul poporului, adică traduceau din limba clasică ebraică, pe care everii o uitaseră în exil, în limba aramaică, pe care ei o adoptaseră în Babilon.
Al treilea element: explicarea Cuvântului lui Dumnezeu spre a fi înţeles corect: "Ei citeau desluşit în cartea lui Dumnezeu şi îi explicau înţelesul ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră". Când fiecare vrea să înţeleagă de unul singur Biblia, refuzând explicaţiile Tradiţiei vii şi ale Magisteriului Bisericii călăuzite de Duhul Sfânt, se ajunge la fundamentalismul şi absurdităţile iehoviştilor şi ale altor sectari care nu-şi dau seama că limbajul biblic nu este identic cu limbajul modern. De exemplu, porunca de a nu consuma sânge, nu interzice transfuzia de sânge pe care autorii Bibliei nu o cunoşteau. În Biblie sângele înseamnă viaţă. A nu consuma sânge înseamnă a nu atenta la viaţa cuiva. A nu face transfuzia de sânge când ea este necesară pentru a salva viaţa cuiva, înseamnă de fapt a atenta la viaţa cuiva, a-l ucide. Înseamnă a face ceea ce interzice Biblia.
A explica Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a face exegeză. Cuvântul grec "exegeză" format din prepoziţia "ek" şi verbul "eghomai" şi înseamnă a scoate afară, a scoate afară toate bogăţiile pe care le conţine textul explicat. Cum spune Isus: Cine este cărturarul adevărat, înţelept? Cel care scoate din comoara sa lucruri noi şi vechi. Exegeză deci şi nu "eisegeză" care înseamnă a pune înăuntru, a introduce idei, teorii, opinii proprii.
Dar înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu nu depinde numai de calitatea explicaţiilor. E necesar efortul celui care ascultă. "Tot poporul a ascultat cu luare aminte la citirea cărţii Legii". Aşadar, e necesară luarea aminte, efortul mintal de a înţelege. Ce-i de făcut când Cuvântul lui Dumnezeu este explicat la predică, la meditaţie, la cursuri, într-o formă greoaie, încâlcită, monotonă, plictisitoare? Răspunsul îl aflăm în această parabolă orientală: "Un călător i-a spus ucenicului unui maestru celebru: "Am venit de la mare depărtare pentru a-l asculta pe învăţătorul tău şi n-am găsit nimic extraordinar în cuvintele sale". Ucenicul i-a răspuns: "Nu asculta cuvintele lui, ascultă-i mesajul". "Dar cum să fac?" Ucenicul: "Reţine o frază pe care o spune, scutur-o bine, până cad de pe ea toate cuvintele. Ceea ce va rămâne la urmă îţi va înflăcăra inima".
Nu ajunge însă efortul minţii şi al urechilor. Căci poţi să înţelegi şi să nu pricepi. Pentru a înţelege îţi ajunge mintea. Ca să pricepi trebuie să intervină mintea, pasiunea, voinţa, omul în întregime. De câte ori nu se întâmplă să vorbim bunilor noştri creştini la predică împotriva vorbirii de rău, a înjurăturii, a beţiei? Ei ascultă cu toată atenţia, dar abia ieşiţi din biserică, bunii creştini bârfesc, înjură, o iau spre cârciumă pe drumul cel mai scurt: au înţeles totul dar n-au priceput nimic.
Al patrulea element: convertirea. "Guvernatorul Nehemia, preotul şi cărturarul Ezdra şi leviţii care învăţau poporul, au zis întregului popor: "Ziua aceasta este închinată Domnului Dumnezeului vostru: nu bociţi şi nu plângeţi!" Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii". Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi explicat nu pentru a informa, ci pentru a transforma. El arde, răneşte, taie deschizând în inimă izvorul lacrimilor. Citim în profetul Ieremia: "Nu este cuvântul meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfarămă stânca?..." Cuvântul tău, Doamne, este în inima mea, ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Încerc să-l înăbuş, dar nu pot" (Ier 23,29; 20,9).
Al cincelea element: atenţie, sensibilitate faţă de semeni, dragoste faţă de cei care se află în suferinţă. "Ei le-au zis: Mergeţi de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o porţie şi celor care nu au pregătit nimic". Cuvântul lui Dumnezeu nu ne închide în noi înşine, dimpotrivă, ne scoate din egoismul nostru şi ne face sensibili la nevoile celor din jurul nostru.
În sfârşit, al şaselea element: bucuria. "Ei le-au zis: Nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră. Leviţii potoleau poporul zicând: Tăceţi, căci ziua aceasta este sfântă, nu vă mâhniţi. Şi au trimis câte o porţie şi celorlalţi şi s-au veselit mult. Căci înţeleseseră cuvintele care li se explicaseră... Şi a fost foarte mare veselie". Opt zile a durat sărbătoarea. E vorba de sărbătoarea Corturilor (Sukkot) care se ţine în octombrie. Cine se întâmplă să fie la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Corturilor vede bucuria ce se dezlănţuie peste tot: pe străzi, în case, la sinagogă. Bucuria ajunge la paroxism în ziua a opta. Mişna, cartea religioasă a evreilor, ne informează că cine nu a luat parte niciodată la sărbătoarea Corturilor la templu, nu ştie ce este bucuria în viaţă. Bucuria acestei sărbători e numită bucuria Torei, adică a Cuvântului lui Dumnezeu. În timpul acestei sărbători, evreii, dansând, agită un buchet de ramuri (lulab) pe care îl ţin în mâini. Buchetul e format din patru ramuri diferite: o ramură de palmier, una de mirt, una de salcie şi una de chitru cu un fruct pe ea. Simbolismul acestor ramuri pe care le ţin în mâini la sărbătoarea Torei îi ajută pe evrei şi ne ajută şi pe noi să ne verificăm viaţa la lumina cuvântului lui Dumnezeu: palmierul care are gust dar nu are miros: îi reprezintă pe cei care au inteligenţă, dar nu au bunătate. (Fructele palmierului sunt curmalele). Mirtul are miros dar nu are gust. Îi reprezintă pe cei care au bunătate dar nu au inteligenţă. Salcia nu are nici gust, nici miros. Îi reprezintă pe cei care nu au nici bunătate, nici inteligenţă. Chitrul care are şi miros şi gust îi reprezintă pe cei care au şi bunătate şi inteligenţă.
Cum cunoaştem voinţa lui Dumnezeu?
Într-un important document pe care Biserica l-a publicat la 22 martie 1994, e vorba de Directoriul pentru viaţa şi slujirea preoţilor, găsim scrise aceste cuvinte: "Cultura contemporană subliniază valoarea subiectivităţii şi a autonomiei persoanei, înţeleasă ca intrinsecă demnităţii sale. Această valoare, pozitivă în sine, capătă o dimensiune negativă atunci când este absolutizată şi revendicată în afara contextului său legitim. Acest lucru se poate manifesta şi în interiorul Bisericii, precum şi în viaţa preotului, când activităţile sale în slujba comunităţii sunt reduse la un fapt pur subiectiv."
Dumnezeu ne arată voinţa sa prin glasul conştiinţei, ne arată voinţa sa prin cuvântul său din Sfânta Scriptură, dar, ca să nu cădem victimă a subiectivităţii, Dumnezeu îşi manifestă voinţa sa şi prin cei pe care îi înzestrează cu autoritatea sa ca să ne conducă: părinţi, învăţători, superiori, cei care se află la cârma Bisericii. În prezentarea acestui subiect mă voi baza în continuare, nu pe consideraţii sau opinii personale, ci pe ceea ce ne învaţă Biserica luminată şi călăuzită de Duhul Sfânt la Conciliu în Decretul Optatam totius, document care tratează despre formarea seminariştilor în vederea preoţiei şi pe care orice seminarist ar trebuie să-l ştie pe de rost. Decretul Conciliului începe cu aceste cuvinte: "Sfântul Conciliu, ştiind bine că reînnoirea dorită a întregii Biserici depinde în mare măsură de slujirea preoţească însufleţită de spiritul lui Cristos, afirmă solemn extrema importanţă a formaţiei preoţeşti".
Iată primul lucru asupra căruia suntem invitaţi să reflectăm cu toată seriozitatea: reînnoirea întregii Biserici depinde în mare măsură, am zice în cea mai mare măsură, de o preoţie şi o formaţie la preoţie, însufleţită de spiritul lui Cristos. De spiritul lui Cristos, nu de spiritul lumii, al ideologiilor la modă, nu de subiectivismul fiecăruia. Şi ce este spiritul lui Cristos? E spiritul ascultării. Esenţa preoţiei lui Cristos este ascultarea. Directoriul spune foarte clar: "Putem spune că ascultarea de Tatăl se află în centrul preoţiei lui Cristos. Însăşi jertfa lui Isus pe cruce îşi trage valoarea şi sensul răscumpărător din ascultarea şi fidelitatea lui faţă de voinţa Tatălui. El «a fost ascultător până la moarte şi încă până la moartea pe cruce» (Fil 2,8)."
Cum ar putea un preot neascultător să fie un "alter Christus", să-l personifice pe Cristos cel ascultător? De aceea, continuă documentul Bisericii: "Ca şi pentru Cristos, ascultarea exprimă pentru preot voinţa lui Dumnezeu, care îi este manifestată prin intermediul superiorilor lui legitimi." Prin ascultarea sa "el intră în dinamica ascultării lui Cristos". Când spunem ascultarea preotului înţelegem ascultarea seminaristului, căci nu poate ieşi un preot ascultător dintr-un seminarist neascultător. La hirotonire, candidatul îşi pune palmele în mâinile episcopului şi la întrebarea: - Îmi promiţi mie şi succesorilor mei ascultare şi respect? - răspunde: - Promit. Dar această promisiune, dacă seminaristul n-a fost ascultător în anii de seminar, este ultima mare minciună pe care o spune înainte de a părăsi seminarul. Notează Optatam totius: Seminariştii "să fie educaţi cu o grijă deosebită la ascultarea preoţească... devenind asemănători lui Cristos cel răstignit."
Cea mai gravă şi mai greşită formă de subiectivism se poate prezenta în mintea seminaristului astfel: regulamentul seminarului e depăşit, învechit, nu e ca în alte ţări din Occident, prin urmare, nu ţinem cont de el. Cine stabileşte normele disciplinei, regulamentul seminarului? Răspunsul ni-l dă Conciliul la nr.1 din Optatam totius, intitulat: Alcătuirea normelor de formaţie preoţească în fiecare naţiune: "Deoarece într-o diversitate atât de mare de popoare şi regiuni nu se pot da decât legi generale, în fiecare ţară şi rit trebuie elaborate «Norme de formaţie preoţească», stabilite de Conferinţele episcopale, revăzute periodic şi aprobate de Sfântul Scaun". Concluzia care se desprinde este foarte simplă: la un seminarist dispreţul şi neascultarea faţă de regulamentul seminarului înseamnă dispreţ şi neascultare faţă de episcop şi faţă de Papa. Şi aici e locul să răspundem la o întrebare. Ce păcat face un seminarist care nu respectă disciplina în comunitate, încalcă regulamentul? Răspunsul pe care ni-l dă cel mai mare moralist al Bisericii şi patronul moraliştilor, Sf. Alfons de Ligouri, e următorul: a încălca o dată sau din când în când o regulă din slăbiciune, şi a regreta, a nu justifica, a te strădui să eviţi pe viitor greşeala, nu poate fi vorba de păcat de moarte. În schimb, o atitudine de fond de dispreţ şi nesocotire a regulamentului comunităţii e păcat grav. A încălca sistematic regulamentul, evident, denotă o atitudine de fond de neascultare şi în acest caz te afli în stare de păcat de moarte şi nu ai dreptul să te apropii de Sf. Împărtăşanie.
Unele fapte sunt legitime în sine dar, cum spune textul citat mai înainte din directoriu, ele devin imorale şi păcătoase fiindcă sunt săvârşite în afara contextului legitim. Să luăm un exemplu practic. Pentru un tânăr din lume chemat la viaţa de familie nu e nici un păcat, e normal, să întreţină o prietenie curată cu o fată în vederea căsătoriei. Dar când e vorba de un seminarist care prin faptul că stă în seminar şi se declară prin aceasta dispus să renunţe la viaţa de căsătorie, a întreţine legături sentimentale, de prietenie cu fete, e mai mult decât păcat: e impostură.
La nr. 11 Optatam totius ne spune: "În viaţa seminarului disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin puternic al vieţii comune şi al carităţii, ci şi ca o parte integrantă a sistemului de educaţie pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei şi pentru formarea celorlalte dispoziţii sufleteşti." Aceste cuvinte ne duc cu mintea la scena pierderii şi regăsirii copilului Isus în templu, povestită de Sf. Luca în capitolul 3 al Evangheliei sale. După ce a fost regăsit, Isus a coborât cu ei (cu părinţii), a venit la Nazaret şi era supus lor. Şi imediat adaugă evanghelistul: "Şi Isus creştea în vârstă, în înţelepciune şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor". Cu alte cuvinte, supunerea, ascultarea faţă de părinţi a făcut ca Isus să poată creşte în vârstă, în înţelepciune şi har, adică s-a putut dezvolta normal şi armonios, pe plan uman, intelectual şi spiritual. Altfel ar fi rămas subdezvoltat, rahitic pe toate cele trei planuri. Să reflectăm puţin asupra cuvintelor Conciliului: disciplina în viaţa seminarului trebuie apreciată ca un sprijin puternic al vieţii comune şi al carităţii. Nu se poate imagina viaţă în comun fără un regulament, fără o disciplină, fără o autoritate, unde fiecare face ce vrea. Iar cine nu respectă regulamentul, să zicem tăcerea, dă dovadă de egoism, de lipsă de respect şi de iubire fraternă faţă de ceilalţi care au dreptul să înveţe în tăcere şi să se reculeagă, căci spune în continuare Optatam totius: "întreaga atmosferă a seminarului trebuie să fie de grijă pentru viaţa interioară şi tăcere". Cei nedisciplinaţi înveninează acea atmosferă de bucurie şi pace care trebuie să caracterizeze viaţa de seminar, creând tensiuni şi diviziuni între seminarişti, tensiuni cu superiorii, observaţii şi represalii de care suferă şi cei nevinovaţi, şi aşa mai departe. Şi nu e numai lipsă de dragoste fraternă; e lipsă totală de bun simţ şi de bună creştere. Disciplina, spune documentul, e parte integrantă a sistemului de educaţie. Nu există pe lume vreo şcoală, vreo instituţie, vreun sistem de educaţie fără o disciplină, fără un regulament, fără o conducere, fără ascultare. Anarhia predicată de Bakunin anarhistul, de marxişti, a rămas o utopie. Sau, unde s-a aplicat, s-a transformat în cea mai cruntă tiranie.
Disciplina în seminar e necesară pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei şi pentru formarea celorlalte dispoziţii sufleteşti pe care oamenii trebuie să le vadă în cel care este un alter Christus, care îl face vizibil pe Cristos cel invizibil. E o lege fără excepţie: cine intră în preoţie, nesocotind în anii de seminar disciplina, ascultarea, va rămâne până la bătrâneţe un nedezvoltat, un rahitic şi pe plan uman şi pe plan intelectual şi pe plan spiritual. Se va comporta în mod infantil, lipsit de maturitate. Disciplina nu e blocare a libertăţii, ci drumul spre adevărata libertate interioară care permite dezvoltarea armonioasă a întregului potenţial uman, intelectual, spiritual.
Şi un ultim gând pe care îl desprindem din învăţătura Conciliului. Scrie Optatam totius: seminariştii să aibă atitudinea lăuntrică de acceptare a autorităţii superiorilor din convingere intimă, în conştiinţă, şi pentru motive supranaturale. Dacă şi în seminar se face dresură şi nu e ascultare din convingere lăuntrică, intimă, din conştiinţă, unde s-o mai căutăm în altă parte pe pământ? Convingere din motive supranaturale nu naturale, raţionaliste; acceptând din motive de credinţă autoritatea pe care Dumnezeu o pune uneori în oameni plini de scăderi, fără calităţi deosebite.
Să privim din nou spre Cristos, modelul nostru. Pilat, după cum rezultă din felul în care a condus procesul lui Isus şi din mărturiile istoricilor vremii, a fost una din figurile cele mai dezgustătoare pe care le-a cunoscut istoria: laş, oportunist, fără carcater, varsă cu bunăştiinţă sânge nevinovat şi, ipocrit, îşi spală mâinile. Isus nu ţine cont de scăderile lui, îi recunoaşte autoritatea: "N-ai avea nici o putere asupra mea, dacă nu ţi s-ar fi dat de sus". O face din motive supranaturale. Să admirăm umilinţa Dumnezeului nostru. Ca să vindece orgoliul creaturii neascultătoare, Creatorul se umileşte ascultând de creaturile sale. Et erat subditus illis: şi era supus lor. Cine era supus? Dumnezeu, Creatorul a toate, în faţa căruia îngerii se închină, acoperindu-şi faţa. Cui era supus? Lui Iosif şi Mariei, creaturile sale. El s-a smerit... a fost ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce.
Castitatea şi ascultarea
Voi începe această meditaţie cu un citat, ceva mai lung, din acelaşi document al Conciliului Vatican II, Optatam totius, asupra căruia ne-am oprit şi în meditaţia precedentă: "Seminariştii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru Ritul lor, urmează tradiţia venerabilă a celibatului preoţesc, trebuie educaţi cu atenţie pentru această stare în care, renunţând, pentru Împărăţia cerurilor, la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19,21), se ataşează de Cristos cu o iubire neîmpărţită, profund conformă Noului Legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36) şi primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârşite prin care, în slujirea preoţească, se pot face tuturor toate. Să fie profund convinşi că această stare trebuie îmbrăţişată cu recunoştinţă, nu numai ca o poruncă a legii bisericeşti, ci ca un dar preţios al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilinţă şi căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea şi generozitatea, sub inspiraţia şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt. Seminariştii... să fie conştienţi de superioritatea fecioriei consacrate lui Cristos (faţă de căsătorie), aşa încât să se ofere lui Dumnezeu printr-o dăruire completă a trupului şi sufletului pe baza unei alegeri matur chibzuite şi generoase.
Să fie avertizaţi asupra primejdiilor care le ameninţă curăţia, mai ales în societatea de astăzi: ajutaţi de mijloacele potrivite, divine şi umane, să înveţe să-şi asume astfel renunţarea la căsătorie încât viaţa şi activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma celibatului, ci mai curând ei să dobândească o stăpânire mai adâncă a sufletului şi trupului, o maturizare mai deplină şi o pătrundere mai desăvârşită a fericirii evanghelice(10)."
Ascultând acest text, e normal să vă întrebaţi: ce legătură are celibatul preoţesc, castitatea, cu rugăciunea Tatăl nostru, cu împlinirea voinţei lui Dumnezeu, cu ascultarea? Are o legătură puternică de tot. Castitatea, am putea spune, e celălalt nume al ascultării. Desigur nu-l putem lua în serios pe Freud şi psihanaliza lui care vede în sexualitate rădăcina şi explicaţia tuturor problemelor omului şi ale omenirii. Dar nu putem nega că, de foarte multe ori, nesupunerea, neascultarea, nemulţumirea, revolta, aici îşi au rădăcina şi explicaţia.
În viaţa fiecărui om, criza ascultării apare la vârsta critică, adică la vârsta pubertăţii. Tulburările interioare specifice acestei vârste se manifestă în exterior prin nemulţumire, încăpăţânare, nesupunere, revoltă, critici. Pentru un adolescent la această vârstă toţi: şi părinţi şi profesori, au mentalităţi şi metode învechite, retrograde, nu ştiu să facă educaţie, nu înţeleg idealurile de libertate ale celor tineri. Adolescentul se simte chemat să revoluţioneze, să schimbe această lume rău întocmită. Cu vârsta, mai târziu, când patimile s-au potolit şi şi-a găsit echilibrul interior, omul recunoaşte, dacă e sincer, că de fapt glasul care vorbea în el nu era glasul raţiunii ci glasul pasiunii.
Şi iarăşi e un lucru cunoscut că întotdeauna în comunităţile religioase, în seminarii, cei care crează focare de nemulţunire, de încordare, de critică, de revoltă, de contestaţie, de dezordine sunt cei incapabili să-şi rezolve problema castităţii: nu au vocaţia la celibat sau sunt infideli acestei vocaţii şi totuşi stau în seminar, căci în seminar au de toate - cu excepţia femeilor: şi dacă aceştia ajung preoţi, vai de capul lor, şi nu numai de al lor! Sunt oamenii cei mai nefericiţi de pe lume, care răspândesc nefericirea în jurul lor. Oameni refulaţi, cum se spune în psihiatrie, care ascund, mocnesc otrava în inima lor, şi se defulează, răbufnesc în afară ori de câte ori găsesc o supapă deschisă. Vinovaţii sunt întotdeauna alţii: regulamentul, superiorii. Cauza reală şi nemărturisită însă e în ei înşişi, este sexualitatea nedominată. Ceea ce se invocă drept pretext nu e cauză ci ocazie.
Cunoaştem cu toţii mai mult sau mai puţin istoria Bisericii. Un lucru cutremurător apare foarte limpede: toate fenomenele de neascultare, tensiuni, contestaţii, revolte, erezii, schisme, rupturi, au fost provocate de clerici: călugări, preoţi, episcopi, patriarhi, teologi celibatari fără vocaţie la celibat sau infideli angajamentului asumat. Vina a fost dată întotdeauna pe alţii: cauza adevărată, dar nemărturisită, a fost patima necurăţiei din ei, desfrâul.
Un cunoscut jurist din timpurile noastre Alfons Stickler, german, într-o carte publicată nu demult cu titlul Celibatul preoţesc, arată că celibatul a fost la început lege generală în toată Biserica. În Orient a fost desfiinţat oficial printr-o lege a Împăratului Bizanţului la sinodul al II-lea din Trullo (Constantinopol) 691, nerecunoscut de papi ca sinod ecumenic, obligaţia celibatului fiind ridicată pentru diaconi şi preoţi şi rămânând numai pentru episcopi. În cartea sa, Stickler, face următoarea constatare: orice ruptură de la unitatea Bisericii a fost marcată de abolirea celibatului preoţesc. Să fi avut dreptate totuşi Freud când găseşte în neînfrânare, în sexualitate rădăcina şi explicaţia fenomenelor din viaţa omului şi a omenirii?
La toţi contestatarii, la toţi revoltaţii, la toţi înfăptuitorii de rupturi în Biserică, şi la toţi cei care i-au urmat în neascultare, de la sectele gnostice din primele veacuri şi până la sectele ieşite din protestantism în timpurile noastre, istoria descoperă invariabil aceleaşi elemente: Iată-le:
Mai întâi un raţionalism absurd. Pretenţia minţii de a explica misterele credinţei, refuzând magisteriul şi autoritatea Bisericii, ajungându-se astfel la erezii. Această cunoaştere superioară este gnoza la sectarii din antichitate şi Evul Mediu. Interpretarea liberă a Sfintei Scripturi la protestanţi şi la teologii moderni care vor să impună magisteriul lor; e tot o gnoză.
Al doilea element: un orgoliu şi un dispreţ nemărginit faţă de alţii. Mântuirea, după ei, nu este darul obţinut de Cristos prin ascultarea sa şi făcut celor ascultători. Ci mântuirea se realizează prin cunoaştere, prin ştiinţă, prin gnoză. Ei care deţin această ştiinţă superioară şi-au luat diferite nume: perfecţi, sfinţi, puri - catar înseamnă pur-aleşi, spirituali, pneumatici. Muritorii de rând, massa damnata, excluşii de la mântuire, ignoranţii, carnalii, nu merită decât dispreţ.
Al treilea element, din care izvorâsc toate celelalte: imoralitatea, desfrâul. Dacă mântuirea vine din cunoaştere, din gnoză, şi nu din transformare interioară, din convertire, viaţa morală nu are nici un rost. Gnosticul, perfectul, catarul, alesul nu poate fi afectat de mocirla viciilor în care trăieşte, aşa cum un lingou de aur, chiar dacă e aruncat în noroi, tot aur rămâne. La fel la protestanţi, la calvinişti, natura omului fiind atât de coruptă încât şi faptele bune sunt tot rele şi te mântuieşti numai fiindcă te-a predestinat Dumnezeu din veşnicie să te mântuieşti, moralitatea, faptele bune, n-au nici un sens: e deajuns să crezi. Ca să vă daţi seama de desfrâul neruşinat în care trăiau "desăvârşiţii", "purii", mai ales întemeietorii sectelor gnostice din primele veacuri, citiţi cartea I din Adversus haereses a Sfântului Irineu. În Evul Mediu a fost necesar ca Inchiziţia să aprindă rugurile pentru a stăvili epidemia dezmăţului propagat de catari şi albigenzi. Nu e nevoie să mai amintesc că părintele protestantismului Luther, călugăr şi preot cu votul castităţii, nu a găsit altă femeie cu care să trăiască în desfrâu a scos o călugăriţă cisterciană din mănăstire, pe Ecaterina Bora, cu care a trăit. În Germania circulă clandestin, într-un număr mic de exemplare, o carte cu glumele şi expresiile triviale în care se complăcea în cercul de intimi Luther, marele nemulţumit de decăderea Bisericii din vremea sa. Şi să mai aduc un exemplu şi mai recent. Celebrul teolog care a dorit să revoluţioneze Biserica în zilele noastre: Leonardo Boff. Câtă discuţie, câtă tensiune, câtă nemulţumire a creat luat fiind în braţe de mass-media anticlericală şi prezentat lumii întregi ca victimă a unei Rome autoritare, conservatoare, reacţionare, retrograde, care nu e în pas cu vremea, care înăbuşă libertatea de gândire şi de cercetare teologică! Totul s-a potolit când s-a aflat că Boff de 12 ani trăia în adulter, tot cu o călugăriţă, cu renume şi ea de mare teolog. A fost nevoit să abandoneze preoţia. Din ordinul franciscan căruia îi aparţinuse fusese izgonit mai înainte.
Şi ultimul element: ipocrizia. Toţi contestatarii şi neascultătorii în Biserică, în loc să se revolte împotriva păcatului din viaţa lor, se revoltă împotriva păcatelor altora. În loc să vadă bârna din ochii lor, văd paiul din ochii altora, cum spune Isus. Pretind să reformeze Biserica, instituţiile Bisercii, seminarul, ei care nu sunt capabili să se reformeze pe ei înşişi.
Scriitorul francez G. Bernanos, face o paralelă între Sf. Francisc de Assisi şi Luther, amândoi conştienţi de relele din Biserică, amândoi preocupaţi să reformeze Biserica. Dintre cei doi, numai Francisc a reformat-o, reformându-şi propria viaţă. Conchide Bernanos: Biserica are nevoie de sfinţi nu de reformatori care îşi acoperă cu păcatele altora păcatele proprii.
Sper ca această meditaţie să-i ajute pe unii să-şi descopere cauza adevărată a nemulţumirii şi neascultării lor şi să facă ordine în sufletul lor şi în viaţa lor. Este un lucru absolut sigur că cine nu trăieşte în castitate desăvârşită nu va găsi niciodată mulţumire şi nu va găsi regulamentul desăvârşit şi superiorul desăvârşit de care să fie mulţumit şi căruia să i se supună. Desăvârşit este numai Dumnezeu şi cine caută desăvârşirea în altă parte, caută idoli. Dar cine trăieşte în castitate desăvârşită, trage folos şi din lacunele inerente oricărui sistem de educaţie şi oricărui educator. E concluzia la care ajunge genialul Sf. Augustin, dar numai după ce abandonează viciul şi îşi recuperează curăţia. Scrie în Confesiuni-le sale referindu-se la cei care în tinereţe nu cunoşteau altă metodă să-l facă să înveţe decât constrângerea:
"Cei care mă constrângeau nu procedau bine, dar binele, Dumnezeul meu, venea de la tine... tu foloseai spre binele meu greşeala tuturor celor care mă forţau să învăţ şi de greşeala mea, care nu voiam să învăţ, te foloseai ca să mă pedepseşti. Meritam să fiu pedepsit căci, fiind uncopil atât de mic, eram deja un păcătos atât de mare! Oamenii aceştia nu procedau bine, dar din felul lor de a se comporta tu scoteai un bine pentru mine: eu păcătuiam şi tu scoteai din păcatul meu răsplata cuvenită. Căci tu ai voit, şi aşa este, ca orice suflet dezordonat să-şi găsească în el însuşi pedeapsa" (Confesiuni XII).
Pâinea noastră cea de toate zilele
Prima parte a rugăciunii Tatăl nostru ne îndreaptă gândul către Dumnezeu. Vizează sfinţenia numelui lui Dumnezeu, împărăţia sa, voinţa sa. Nu formulăm în această primă parte nişte cereri, ci formulăm nişte dorinţe. În centrul atenţiei stă Dumnezeu.
În a doua parte a rugăciunii, în centrul atenţiei se află omul. E o rugăciune cu patru cereri. Prima: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
Cuvântul pâine apare în Evanghelie de 79 de ori. De 38 de ori apare chiar pe buzele lui Isus. Pe vremea lui Isus în Palestina pâinea era mâncarea de bază şi multă lume suferea de foame. Săracii formau o categorie socială numeroasă şi dispreţuită. Episodul înmulţirii pâinilor ne arată că era lume care îşi ducea viaţa de la o zi la alta. Şi era normal ca mulţimile, văzându-se sătule cu pâinea înmulţită în mod miraculos, să încerce să-l facă rege pe Isus ca să aibă pâinea asigurată pentru tot restul vieţii lor.
Ne putem întreba: cererea aceasta este potrivită pentru toată lumea? Mai este ea actuală? Pâinea era mâncarea de bază în Palestina şi în bazinul mediteranean pe vremea lui Isus. Dar asiaticii pentru care mâncarea de bază e orezul, africanii pentru care mâncarea de bază e maniocul, laponii şi eschimoşii pentru care mâncarea de bază este carnea, ei pentru ce să ceară de la Dumnezeu pâine când aproape că nu ştiu ce este pâinea? Dar oamenii din ţările bogate, de ce să mai ceară de la Dumnezeu pâine, de vreme ce şi aşa au prea multă şi nu ştiu ce să facă cu ea? Fără să mai ţinem cont de faptul că medicii, dieticienii, cer consum de pâine cât mai mic sau deloc, întrucât provoacă obezitate şi favorizează o mulţime de boli. Pe de altă parte, cei care se roagă şi cer pâinea cea de toate zilele, au mai multă pâine decât cei care nu se roagă şi nu o cer? Nu ne atrage atenţia Isus că Tatăl ceresc face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi face să cadă ploaia şi peste cei recunoscători şi peste cei nerecunoscători? El dă căldură şi ploaie ca să aibă pâine toată lumea, şi cei care se roagă şi cei care nu se roagă. Şi dacă Dumnezeu ne dă pâinea pe care o cerem, de ce să mai muncim să o scoatem din pământ? Şi dacă muncim şi o facem cu mâinile noastre, de ce să o mai cerem de la Dumnezeu? Căci o avem deja.
Pentru a răspunde la aceste întrebări să vedem mai întâi ce a voit să spună Isus prin cuvântul pâine. Cuvântul pâine în Biblie spune mult mai mult decât în limbajul nostru obişnuit. După cum cuvântul biblic Shalom - pace, înseamnă nu numai pace, ci toată plinătatea bunurilor, după cum cuvântul biblic inimă înseamnă şi sentiment, şi minte şi voinţă şi tot ce ţine de viaţa morală şi spirituală. Aşadar, cuvântul pâine care a ieşit de pe buzele lui Isus, fie cuvântul ebraic "lehem", fie cuvântul aramaic "lahma", înseamnă tot ce este necesar pentru a trăi. Când fraţii lui Iosif din Vechiul Testament au venit în Egipt aducându-l cu ei pe Beniamin, Iosif a zis administratorului său: "Bagă pe oamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte, căci oamenii aceştia au să mănânce pâne cu mine" (Gen 43,16). Cu siguranţă că fraţii lui Iosif la masă nu au mâncat numai pâine. Dar expresia include toate bucatele care s-au servit.
Isus, învăţându-ne să cerem de la Tatăl nostru pâinea cea de toate zilele, desigur nu ne îndeamnă la trândăvie: să stăm cu mâinile pe piept, aşteptând să ne cadă pâinea de sus de la Tatăl ceresc. Apostolul Pavel hotărâşte clar: cine nu munceşte să nu mănânce. Pâinea este rodul pământului şi al muncii oamenilor.
Isus, în Tatăl nostru vrea să aducem necontenit mulţumire şi să-l binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că ne-a dat pământul care rodeşte pâinea şi mâini cu care să muncim ca să scotem pâinea din el. Aşa cum ne rugăm la fiecare liturghie: "Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea pe care ţi-o oferim, rod al pământului şi al muncii oamenilor care va deveni pentru noi pâinea vieţii".
Isus este de acord cu ceea ce învăţau rabinii, şi anume, că a mânca fără a rosti rugăciunea de binecuvântare, de ar fi fost mâncarea numai o măslină, era ca şi cum ai fi furat acea mâncare. Fără îndoială că însuşi Isus rostea această admirabilă rugăciune de binecuvântare (berakaht) pe care o rostea orice evreu când se aşeza la masă: "Binecuvântat să fii tu, Dumnezeul nostru, regele universului care hrăneşti lumea întreagă întru bunătatea ta. Cu darul, iubirea şi mila ta, dăruieşti pâine oricărui trup, căci bunăvoinţa ta dăinuie în veac. Pentru marea şi veşnica ta bunătate, nu îngădui să ducem lipsă de ceva... Hrăneşte-ne, ocroteşte-ne şi îngrijeşte-te de tot binele şi pregăteşte hrană pentru toate făpturile tale. Binecuvântat eşti Doamne, tu cel care ne hrăneşti".
Nu pot uita o lecţie de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru pâine, o lecţie primită de la un om simplu. Era cu ani în urmă când se făceau cozi lungi la chioşcurile de pâine. Stăteam şi eu la rând. În faţa mea cucoanele, care mai de care mai pretenţioase. Luau pâinea, o pipăiau, o dădeau înapoi: "Dă-mi alta, asta e crudă, dă-mi alta, asta e prea arsă". Îi vine rândul unui ţăran cu chip blajin şi înţelept. Ia pâinea, o sărută, ridică pălăria, face cruce şi zice: "Să dea Dumnezeu să o avem şi la anul!"
În al doilea rând, învăţându-ne să spunem în rugăciune: "pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi", Isus ne îndeamnă la încrederea totală în providenţă, în grija de Tată a lui Dumnezeu. Această cerere scurtă din Tatăl nostru este expilcată de Isus mai pe larg în capitolul al şaselea din Evanghelia Sf. Matei:
"De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea. Nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului; ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în hambare. Şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?... Nu vă îngrijoraţi aşadar, zicând, "Ce vom mânca?" Sau: "Ce vom bea?" Fiindcă toate aceste lucruri le caută păgânii. Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate aceste lucruri se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi aşadar, de ziua de mâine, căci ziua de mâine îşi va purta singură de grijă" (Mt 6,25-26; 31-34).
Imaginea lui Isus cu păsările cerului este admirabil completată de o povestire a lui Félicité de Lamennais. Doi ţărani aveau casa unul lângă altul. Unul din ei, neliniştit, îi spunea mereu celuilalt: "Dacă am să mor, din ce or să trăiască copiii mei? Vor muri de foame". Era obsedat de gândul acesta. Într-o zi, mergând pe câmp, vede într-un tufiş două cuiburi de păsări. Într-un cuib mama lipsea; fusese răpită de un uliu. "Vor muri puişorii", şi-a zis ţăranul. "Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu copiii mei. Dacă mor eu, vor muri şi ei de foame." A doua zi vine din nou, nerăbdător să vadă dacă puişorii mai trăiesc sau au murit. Uimit vede cum mama din cuibul vecin, le aducea de mâncare puilor orfani. ?ăranul a înţeles lecţia preţioasă pe care i-o dădea bunul Dumnezeu.
Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci în acest caz nu credeţi că aveţi un Tată în cer care se gândeşte la voi, sau nu aveţi încredere în el. Isus foloseşte un pleonasm, o repetare a aceluiaşi cuvânt pentru a nu ne lăsa torturaţi de grija zilei de mâine: pâinea noastră cea de toate zilele, de astăzi, dă-ne-o nouă astăzi.
"Panem nostrum quotidianum" au tradus latinii. Cu quotidianus s-a tradus cuvântul grec epiusios din Evanghelie. Care a fost cuvântul aramaic folosit de Isus? Sf. Ieronim ne informează că în Evanghelia apocrifă a nazarenilor era cuvântul mahar care înseamnă: de mâine. Evanghelia nazarenilor se inspiră în primul rând din Evanghelia scrisă în aramaică de Sf. Matei. Probabil că acesta a fost cuvântul folosit de Isus. De aceea în multe traduceri creştine găsim cererea formulată astfel: pâinea noastră cea de mâine dă-ne-o nouă astăzi, dar cu sensul: dă-ne nouă astăzi pâinea care să ne ţină în viaţă până mâine. Atât şi nu mai mult.
Unii sfinţi au luat cuvântul lui Isus ad litteram. Sf. Iosif Labre, cerşetor de meserie, nu primea de pomană decât atât cât avea nevoie până seara. Ce i-ar fi rămas pe a doua zi refuza. Sf. Iosif Cottolengo primea pomeni pentru săraci, dar până seara trebuia distribuit totul, nu trebuia să rămână peste noapte nici un ban în casă. Acelaşi lucru l-a practicat Sf. Francisc de Assisi, el neavând nici familie, nici comunitate de fraţi, la început. Lucrurile s-au schimbat când în jurul lui s-au format comunităţi de călugări de care răspundea. Astăzi şi călugării plătesc cotizaţie la asigurările sociale pentru cazurile de incendiu, accident, boală, ca să aibă drept de pensie. Şi nu i se poate reproşa nimic unui tată care se gândeşte la viitorul familiei, al copiilor punând ceva deoparte. Rugându-ne Tatălui ceresc să ne dea pâinea cea de toate zilele, de fapt îi cerem să ne elibereze de orice formă de activism steril, de agitaţie, de tulburare, de frică pentru ziua de mâine. Nu există motiv de tulburare, de nelinişte pentru viitor. În meditaţiile sale asupra Evangheliilor episcopul Bossuet se întreabă: "Dar în sfârşit, Tu, Tată al nostru, dacă tu găseşti de cuviinţă, ca noi să ducem lipsă totuşi de pâine, sau de alt lucru care ne este necesar, ce vom spune?" Răspunde tot Bossuet: "Trebuie să ne întoarcem la ceea ce am cerut mai înainte: facă-se voia ta; a ta nu a mea". Şi completează Sf. Tereza cea Mare: "Nu am văzut niciodată pe cineva să moară de foame, pentru că s-a oferit cu totul lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar fi moartea cea mai frumoasă dintre toate". Să mori de foame din iubire faţă de Dumnezeu!
Pâinea noastră cea suprafirească
"Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi."
La ce pâine se referă Isus? La pâinea care ne satură stomacul? Şi la aceasta. Dar nu numai la aceasta şi nu în primul rând la aceasta. E vorba în primul rând de o pâine spirituală care satură sufletul şi care asigură viaţa nepieritoare. Natura acestei pâini ne-o poate dezvălui numai adjectivul care însoţeşte cuvântul pâine tradus cu "quotidianum" în latineşte, cu "cea de toate zilele" în româneşte. În aramaică mahar - cea de mâine - cuvântul găsit de Sf. Ieronim în Evanghelia apocrifă a Nazarenilor. Comentează Sf. Ieronim: "Pâinea noastră cea de mâine înseamnă pâinea viitoare". Pe vremea lui Isus "ziua de mâine" sau "ziua cea mare" însemna şi ziua de pe urmă, timpul mesianic. Astfel încât cererea din Tatăl nostru ar putea fi formulată astfel: "Pâinea noastră, hrana, care se serveşte la ospăţul escatologic, în paradis, dă-ne-o nouă astăzi."
Autorii evangheliilor folosesc în greacă, adjectivul "ton epiusion" şi cu acest cuvânt grecesc pâinea aceasta devine şi mai misterioasă. Termenul epiusion e folsit aici pentru prima şi ultima dată în Biblie, iar în literatura profană greacă e complet necunoscut. În alcătuirea cuvântului "epiusia" intră cuvântul "usia" care înseamnă substanţă, fire şi "epi" care înseamnă deasupra, peste. Şi atunci e vorba de o pâine supranaturală, suprafirească. Într-adevăr, aşa s-a tradus la orientali: pâinea noastră cea suprafirească dă-ne-o nouă astăzi. Despre ce pâine suprafirească este vorba? Sfinţii Părinţi orientali au înţeles-o în diferite feluri: e cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu de care omul are nevoie, pe lângă pâine, ca să poată trăi; este Duhul Sfânt, căci spune Cristos: "Cine este între voi tatăl acela care dacă îi cere fiul său pâine, să-i dea o piatră?... Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care îl cer" (Lc 11,11-13). Şi în acest caz am putea spune când ne rugăm Tatăl nostru: Duhul tău care dă viaţă, dă-ni-l nouă astăzi.
Dar aproape toţi Sfinţii Părinţi ai Orientului au văzut în pâinea din Tatăl nostru, pâinea euharistică. Sf. Ambroziu îi avertizează pe creştinii din Milan să nu cadă în greşeala grecilor care cer în fiecaree zi pâinea euharistică, rugându-se zilnic Tatăl nostru, dar se împărtăşesc odată pe an:
"Dacă pâinea este de toate zilele, de ce o primeşti la distanţă de un an, aşa cum obişnuiesc să facă grecii în Orient? Primeşti odată pe an ceea ce îţi este de folos în ficare zi! Trăieşte în aşa fel încât să fii vrednic să te împărtăşeşti în fiecare zi. Cine nu e vrednic să se împărtăşească în fiecare zi, nu e vrednic să se împărtăşească nici o dată pe an".
Sf. Augustin spune şi el că, nu numai în Orient, dar şi în Occident, pâinea pe care o cerem în Tatăl nostru este pâinea euharistică. Dar nu numai pâinea euharistică fiindcă, dacă ar fi numai pâinea euharistică, în Orient autorităţile bisericeşti ar trebui să-i pedepsească pe creştinii care cer pâinea zilnică a euharistiei şi se împărtăşesc odată pe an, iar în Occident n-am mai avea voie să ne rugăm Tatăl nostru după ce ne-am împărtăşit sau ar trebui să ne împărtăşim seara ca să-l putem spune toată ziua. Semnificaţia euharistică a pâinii pe care o cerem în Tatăl nostru apare clar în liturgie. Rugăciunea Tatăl nostru este rostită la liturghie înainte de împărtăşanie. Pâinea euharistică o cerem când spunem: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
Însuşi Isus, la înmulţirea pâinilor, face legătura între pâinea de toate zilele din Tatăl nostru şi pâinea euharistică simbolizată prin pâinea de toate zilele din pustiu, cu mana care cădea în fiecare zi din cer, care ţinea numai o zi şi se strica dacă era lăsată pe a doua zi. "Aşadar, adevăr vă spun, că nu Moise v-a dat pâine din cer, ci Tatăl meu vă va da adevărata pâine din cer, căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa" (In 6, 32-33).
Dante în Purgatorul traduce astfel Tatăl nostru: "Mana noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi". Chiar primii creştini considerau că pâinea de toate zilele din Tatăl nostru e mana euharistiei de toate zilele; de aceea, după cum ne informează Faptele Apostolilor, ei se adunau în casele lor în fiecare zi şi frângeau pâinea, adică celebrau Euharistia.
De pâinea cerută în Tatăl nostru, de pâinea Euharistiei, în toată tradiţia Bisericii a mai fost legată o pâine: pâinea carităţii, pâinea în sensul larg al cuvântului: cele necesare vieţii, împărţite cu cel lipsit pentru ca pâinea pe care o cerem în rugăciune să nu fie pâinea mea, ci pâinea noastră. Cine e insensibil, închis la nevoile şi sărăcia altora nu are dreptul să se roage Tatăl nostru: e o blasfemie.
"Dumnezeu, ne învaţă Conciliul, a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire". În continuare Conciliul aminteşte cuvintele Părinţilor Bisericii: "Hrăneşte-l pe cel care moare de foame, căci dacă nu l-ai hrănit, l-ai ucis" (G.S. 69).
Rugăciunea specifică a ucenicilor lui Isus, a creştinilor, este Tatăl nostru în care ei cer de la Dumnezeu pâinea noastră pentru toţi oamenii. Şi aici este scandalul cel mare al timpurilor noastre. Popoarele creştine, zise civilizate, care formează 25% din populaţia globului au acaparat 75% din bunurile pământului; restul, 75% din populaţia globului se zbate în sărăcie cu doar 25% din bunurile pământului. Aceste popoare creştine, care se roagă Tatăl nostru folosesc banii pentru armament. Au fabricat 20 de miliarde de tone de trotil, adică 4 000 kg pe cap de locuitor al pământului - suficient ca să distrugă de 300 de ori întreaga populaţie actuală a globului. Aceste popoare trăiesc într-un huzur şi o risipă de nedescris - numai în Italia se aruncă zilnic la lada de gunoi 1 500 tone de pâine, ceea ce înseamnă 800 miliarde de lire - sau vreo trei mii cinci sute de miliarde de lei anual - în timp ce milioane de copii pe pământ mor de foame.
Doi musulmani din Bangladesh au trimis nu demult o scrisoare creştinilor din Occident în care spuneau printre altele: "Vă iertăm bogăţia voastră şi risipa voastră şi faptul că nu ne mai recunoaşteţi de fraţi, ca să nu ne mai daţi partea de moştenire ce ni se cuvine în lumea lui Dumnezeu. Vă iertăm totul, dar nu ne mai spuneţi că voi credeţi în Cristos al vostru. Căci un Cristos care v-a învăţat că o treime din oameni trebuie să mănânce pâinea tuturor celorlalţi în această lume mică, nu poate să fie cu siguranţă Dumnezeu".
Rugăciunea Tatăl nostru pe care o spunem mereu şi pâinea euharistică pe care o primim zilnic, ne obligă la o luptă permanentă împotriva egoismului din noi, a lăcomiei, a dorinţei de acaparare. Ne obligă să ne deschidem mereu inima şi mâna la cei care duc lipsă. La judecată nu ne va spune Cristos: -Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii pentru că v-aţi rugat de multe ori şi cu evlavie Tatăl nostru, ci pentru că am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare, am fost gol şi m-aţi îmbrăcat.
"Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările lui se întind peste toate făpturile lui... Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine şi tu le dai hrană la vreme potrivită. Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Ps 145,9.15-16).
La aceste cuvinte ale psalmistului ar trebui să ne gândim când ne rugăm Tatăl nostru: Tată, tu îţi deschizi mâna şi ne dai cele necesare vieţii. Învaţă-ne şi pe noi să deschidem mâna, căci condiţia mântuirii aceasta este: deschiderea mâinii. Duşmanul mântuirii, pentru a ne captura, nu face altceva decât să ne închidă mâna ca să nu scăpăm ce avem în ea, exact cum fac vânătorii de maimuţe în India. Pun pe pământ un vas de ceramică cu gâtul foarte îngust, iar în vas câteva curmale sau alte fructe. Maimuţa cu greutate reuşeşte să bage mâna în vas, dar nu o mai poate scoate afară. Ar fi suficient să deschidă mâna, să lase să cadă fructul şi să se elibereze. Dar nu e în stare. Preferă să se lase capturată decât să lase ce a apucat.
Pâinea pe care o aşteaptă alţii de la noi nu e numai pâinea materială. Mult mai necesară pentru viaţă e pâinea iubirii: un gest de bunătate, de atenţie, de bunăvoinţă, de respect poate salva un om pentru care viaţa şi-a pierdut sensul. Să ne gândim la trandafirul lui Rilke. Poetul vedea de multă vreme aşezată pe marginea unui zid o femeie bătrână, cu mâinile întinse în faţa ei, cu ochii lăsaţi în jos; nu privea niciodată pe nimeni, cerşea cu toată fiinţa ei. Ori de câte ori o vedea, poetul îşi zicea: "Poate într-adevăr e săracă: dar poate e şi o hapsână ca Harpagon: cerşeşte, dar cine ştie ce comoară are ascunsă!" A doua zi, împins parcă de o forţă misterioasă, poetul a venit din nou să se plimbe de-a lungul zidului, ţinând în mână un trandafir pregătit pentru altcineva. Avea o întâlnire. Cerşetoarea era acolo. Rilke s-a apropiat şi i-a pus trandafirul în mâini. Atunci pentru prima dată cerşetoarea şi-a ridicat capul, a lăsat să se vadă doi ochi minunaţi şi a sărutat mâna poetului. Acest gest simplu de bunătate, de respect a salvat-o. Şi-a redobândit demnitatea umană, încrederea şi dragostea de viaţă. Aceasta era pâinea cea de toate zilele pe care o cerşea.
Şi ne iartă nouă greşelile noastre
După "pâinea noastră cea de toate zilele" vine "şi ne iartă nouă greşelile noastre". De fapt mai mult decât de pâinea noastră cea de toate zilele, avem nevoie de iertarea noastră cea de toate zilele.
Tată, iartă-ne greşelile noastre căci prin ele am necinstit numele tău, ne-am împotrivit venirii împărăţiei tale, am încălcat voinţa ta.
Şi ne iartă nouă păcatele noastre - găsim în formularea Sfântului Luca. Şi ne iartă nouă "debita nostra", datoriile noastre - găsim în aramaică la Sfântul Matei. În aramaică, cuvântul folosit înseamnă şi păcat şi datorie.
E un lucru foarte misterios şi foarte profund această nevoie de iertare pe care o simţim după ce am păcătuit. Remuşcarea, acest spin care ni se înfige în inimă şi de care nu putem scăpa până nu suntem iertaţi, e dovada clară a existenţei sufletului spiritual şi nemuritor în noi. Un animal nu simte niciodată remuşcare şi nici nevoia iertării. Un tigru sfâşie şi mănâncă o căprioară după care se culcă şi îşi face liniştit siesta. Nu putem trăi fără iertarea lui Dumnezeu fiindcă nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu. V-am amintit cu altă ocazie că omul nu poate trăi fără iubire. Cinci zeci la sută din copiii mici ai mamelor din puşcării, dacă sunt lăsaţi afară, mor, oricât ar fi de bune condiţiile de viaţă. Dacă sunt cu mamele lor în puşcărie, supravieţuiesc cu toţii. E o chestiune de viaţă şi de moarte. Unde nu e iubire e moarte. Cele mai multe sinucideri în rândul tinerilor se înregistrează la cei care au fost abandonaţi, n-au cunoscut iubirea părinţilor, nu au fost iubiţi de nimeni sau care au cunoscut o decepţie în iubire. Tot aşa, cei mai mulţi criminali provin dintre copiii abandonaţi, care n-au cunoscut în viaţă iubirea nimănui. Organizaţiile teroriste îşi recrutează membrii de la casele de copii abandonaţi.
Nevoia iertării aici îşi are explicaţia: nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu de care ne-am despărţit prin păcat. Căci noi nu păcătuim împotriva vreunei porunci sau legi, cum ne acuzăm uneori la spovadă: am păcătuit împotriva poruncii a patra, sau a şasea, sau am păcătuit împotriva voturilor, ci păcătuim întotdeuna, indiferent ce poruncă sau lege încălcăm, împotriva iubirii. Păcatul este întotdeauna o rană pe care o facem inimii de Tată a lui Dumnezeu.
Iertarea nu este altceva decât reîntoarcerea la iubirea Tatălui. Lui Simon farizeul, scandalizat de vederea femeii păcătoase plângând la picioarele lui Isus, Mântuitorul îi spune: "Îţi zic: păcatele ei care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Celui care iubeşte puţin, puţin i se iartă" (Lc 7,47).
Dumnezeu este un Tată dispus oricând să ne ierte. Gândindu-ne la tragedia lui Iuda, ne dăm seama că păcatul lui cel mai mare nu a fost vânzarea lui Cristos, ci disperarea, lipsa de încredere în iertarea lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu s-a prezentat poporului său la muntele Sinai, s-a descris pe sine, şi-a făcut portretul cu aceste cuvinte: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi fidelitate care îşi păstrează iubirea până în mii de generaţii de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărdelegea părinţilor în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam" (Ex 34,6-7). Acest text e numit de exegeţi "carta sau buletinul de identitate a lui Dumnezeu".
Rezultă din ultimele cuvinte citate că există şi o dreptate a lui Dumnezeu care poate izbucni şi de care trebuie să ne temem. Să nu fie îndurarea lui Dumnezeu o încurajare în a păcătui. Şi dreptatea lui Dumnezeu este infinită ca şi bunătatea. Al treilea şi al patrulea neam: trei plus patru fac şapte. Şapte, cifra perfectă, simbolul plinătăţii. Dar accentul cade mai puternic pe iertare: şapte generaţii pentru dreptate, mii de generaţii pentru iertare.
Atât de iertător este Dumnezeu încât Iona, predicatorul pedepselor necruţătoare, se scandalizează, căci în loc să vină pedepsele, cu care ameninţă el, vine iertarea lui Dumnezeu. Iar el, Iona, se face de râs şi este luat drept fals profet de ascultătorii săi. De aceea face scene de nemulţumire.
"Şi a fost cuvântul Domnului către Iona... zicând: "Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea". Iona fuge la Tars în loc să meargă la Ninive. După aventura cu peştele care îl înghite, merge la cetatea păcătoasă şi vesteşte catastrofele ce vor veni. "şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a împlinit. Şi Iona a fost cuprins de mare supărare şi s-a aprins de mânie. Şi l-a rugat pe Domnul zicând: "O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu când eram în ţara mea! Pentru aceasta eu am încercat să fug în Tars, căci ştiam că tu eşti Dumnezeu milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi îndelung iertător şi îţi pare rău de fărădelegi. Şi acum Doamne, ia-mi sufletul, căci este mai bine să mor decât să trăiesc" (Iona 1,1-2; 3,10; 4,1-3).
Cu privire la inima de tată a lui Dumnezeu care suferă de suferinţa copilului său căzut în păcat a intuit ceva psalmistul când scria: "Tu înregistrezi paşii vieţii mele de om care rătăceşte; tu pui lacrimile mele în burduful tău. Oare nu sunt ele înregistrate în cartea ta? (Ps 56,8). Altfel spus: "Doamne, tu vezi cum rătăcesc de ici colo, nu-mi găsesc locul din cauza păcatelor mele. În cartea vieţii, în memoria ta, tu înregistrezi toate faptele mele, toate gândurile şi sentimentele mele cele mai secrete. Cu toată plăcerea înşelătoare şi trecătoare pe care o dă păcatul, nu-mi rămâne decât tristeţea şi amărăciunea. Rătăcind prin pustiu, lacrimile îmi cad în nisip. Dar tu culegi lacrimile mele şi le porţi în inima ta aşa cum păstorul, beduinul, în pustiu, poartă în burduf apa luată dintr-o oază ca să poată supravieţui până la oaza următoare".
Iar în Evanghelii Isus ne descoperă complet inima de tată a lui Dumnezeu: inimă rănită de nerecunoştinţa copilului său, inimă compătimitoare care suferă tot ce suferă copilul său nefericit când părăseşte casa părintească. Dumnezeu este Tatăl din parabola fiului risipitor a cărui inimă e sfâşiată de toate nenorocirile în care a ajuns copilul nesăbuit fugit de acasă: sărăcie, foame, zdrenţe, picioare fără încălţăminte, umilire, degradare fizică şi morală. A păzi porcii, animale necurate, era la evrei suprema degradare.
Există undeva o statuie a tatălui din parabola fiului risipitor, poate cea mai reuşită din câte cunoaşte arta creştină. Bătrânul tată e prezentat complet orb. Vederea i s-a stins de atâta plâns, mai ales de lacrimile vârsate în nopţile fără somn, în aşteptarea copilului plecat de acasă.
Părintele Huvelin, zelosul duhovnic al Parisului la care s-a spovedit prima dată Charles de Foucauld, mărturisea că, oridecâte ori vedea pe cineva, simţea o puternică dorinţă de a-i da dezlegarea. Dumnezeu a pus în inima lui ceva din dorinţa nepotolită a inimii sale de a ierta necontenit.
De fapt, prin păcat, înainte de a răni inima lui Dumnezeu, rănim propria noastră inimă. Ofensându-l pe Dumnezeu, cel care păcătuieşte se răneşte, se desfigurează, se distruge pe el însuşi. Dumnezeu spune prin glasul profetului Ieremia: "Ei toarnă jertfe de băutură altor dumnezei ca să mă rănească. Pe mine mă rănesc ei oare? - zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor? (Ier 7,18-19). Despre degradarea şi desfigurarea pe care şi-o provoacă omul prin păcat, vorbeşte şi Isus în Evanghelie: "Dinăuntru, din inima omului ies gândurile rele, adulterul, desfrâul, omorurile, hoţiile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl spurcă pe om" (Mc 7,21-23).
Iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu nu este o simplă amnistie, o uitare a păcatelor pe care le-am comis. E mult mai mult. E o refacere a sufletului nostru desfigurat. E o inimă nouă şi un duh nou pe care îl pune Dumnezeu în noi. E o nouă creaţie. De aceea psalmistul se ruga: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps 50,10). În loc de "zideşte în mine o inimă curată" s-ar fi tradus mai bine cu "crează în mine o inimă curată", fiindcă în Biblia ebraică e folosit cuvântul "bará", acelaşi cuvânt folosit când Dumnezeu a creat universul, la început.
Jean Vernette, într-o admirabilă povestire intitulată "Diamantul zgâriat" ne arată ce se întâmplă în sufletul nostru mutilat, desfigurat de păcat în momentul în care Dumnezeu ne iartă.
Un tânăr prinţ din nordul Indiei, foarte frumos şi putred de bogat, s-a îndrăgostit într-o bună zi de o preafrumoasă prinţesă dintr-un ţinut învecinat. Nunta a fost hotărâtă. Ca semn şi garanţie a iubirii sale veşnice, prinţul a scos la iveală din comorile sale cel mai frumos diamant ce urma să fie montat la loc de cinste în coroana de nestemate pe care se gândea să o ofere alesei inimii sale în dimineaţa nunţii.
L-a încredinţat giuvaergiului său preferat. Dar, o clipă de neatenţie, şi cleştele meşterului a alunecat, făcând o brazdă de-a lungul minunatei nestemate, spre marea disperare a meşterului, spre şi mai marea disperare a prinţului. Necazul a fost împărtăşit de toţi supuşii, căci prinţul era foarte iubit. Până când, într-o seară, un meşter bătrân s-a înfăţişat la palat şi i-a zis: "Măria ta, ţi-am aflat necazul. Încredinţează-mi diamantul pentru o noapte doar". Şi şi-a ţinut cuvântul. A doua zi în zori, ochii uimiţi ai prinţului au putut admira cel mai frumos giuvaer din câte s-au văzut vreodată. Cu migală şi răbdare, priceputul artist preschimbase sgârietura adâncă în tulpina unui minunat trandafir înflorit ce scânteia în mii de văpăi.
Gândindu-ne cum Dumnezeu, prin iertare, ne transformă inima noastră brăzdată, desfigurată de păcat într-o capodoperă de frumuseţe, ne vine în minte îndrăzneaţa expresie din imnul pascal Exultet, aparţinând probabil Sfântului Augustin: O, felix culpa! O fericită vină! O fericită greşeală! Şi ne mai vin în minte cuvintele părintelui Louis Evély: "Tu nu vei intra în cer înainte ca toate greşelile tale să fi devenit fericite greşeli".
Împietrirea inimii
Dumnezeu, cu toată atotputernicia sa, are şi el neputinţele sale: de pildă, nu-l poate ierta pe acela care nu îşi recunoaşte păcatele şi nu se căieşte de ele. Toate jertfele, inclusiv jertfa vieţii noastre pe care i-o consacrăm lui Dumnezeu, însăşi jertfa lui Cristos de pe cruce, sunt inutile fără căinţa inimii. "Dacă ai fi voit jertfe ţi-aş fi adus" - spune psalmistul. "Dar arderile de tot nu-ţi sunt plăcute. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Inima zdrobită şi mâhnită, Dumnezeule, tu nu o dispreţuieşti" (Ps 50, 16-17).
Pe Calvar, alături de Isus, sunt răstigniţi doi tâlhari, unul la dreapta, celălalt la stânga. Unul moare cu o inimă căită, celălalt cu o inimă împietrită. Unul recunoaşte că a greşit, acceptă moartea ca ispăşire, fără să se scuze, fără să arunce vina asupra altora şi primeşte iertarea: "Adevăr îţi zic, astăzi vei fi cu mine în paradis". Celălalt moare în disperare, hulind. Vorbind despre importanţa radicală a recunoaşterii păcatelor şi a căinţei inimii, un autor antic, Isac Sirianul, spune: "Cel care îşi cunoaşte păcatele proprii e mai mare decât cel care învie un mort cu rugăciunea sa... Cel care se plânge pe sine un ceas e mai mare decât cel care îi contemplă pe îngeri. Cel care în singurătate îl urmează pe Cristos cu căinţă în inimă este mai mare decât cel pe care îl aplaudă mulţimile în biserici."
E vorba, de fapt, de două operaţii care se condiţionează reciproc: una a minţii, cealaltă a inimii. A-ţi vedea propriile păcate, a te recunoaşte păcătos, ţine de minte; a te căi de ele, ţine de inimă.
"Dacă zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi" - scrie apostolul Ioan. "Dacă zicem că nu am păcătuit îl facem mincinos pe el (pe Dumnezeu) şi Cuvântul lui nu este în noi". Apostolul insistă asupra faptului că trebuie să ne lăsăm pătrunşi de lumina lui Cristos pentru a vedea mizeria din sufletul nostru. Altminteri, rămânem în întuneric şi nu putem avea nici iertare, nici comuniune cu el. "Dacă umblăm în lumină, după cum el însuşi este lumină... sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat... Dacă ne recunoaştem păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (şIn 1,7-9).
Într-una din Parabolele pentru azi, scriitorul Jean Vernette ne arată ce se întâmplă când refuzăm lumina care vine de la Cristos. "Era o casă cu ziduri groase, cocoţată dintotdeauna pe coama dealului. Era frumoasă. Dar, izolată fiind, nu se putuse trage curent electric. Până într-o bună zi, când bătrânul ţăran care locuia acolo, a văzut o camionetă încărcată cu materiale urcând spre ferma lui.
- Tragem linie electrică peste deal. Va trece pe lângă casa dumitale. Vrei să fii racordat la reţea?
- Bineînţeles! O să fie nemaipomenit! Voi avea în sfârşit lumină seara, îmi voi instala ferăstrău electric şi o să-mi iau şi televizor, să-mi umple casa cu imagini ziua întreagă!
- Numai că zidurile casei sunt groase. Va trebui să facem o mică gaură, cât să treacă firul.
- A, nu, asta nu! Asta înseamnă zgomot, praf. N-o să intraţi în casa mea! N-o să vă atingeţi de zidul meu!
Şi refuzând să spargă carapacea vechilor obiceiuri, ţăranul încăpăţânat n-a avut niciodată lumină electrică în casă. A ales să trăiască în întuneric şi în întuneric a rămas."
Întunericul din minte se transmite totdeauna la inimă, provocând ceea ce se numeşte împietrirea inimii; sclerocardia - e termenul folosit de Biblia greacă - scleroza inimii, boală care face inima de granit, insensibilă la orice remuşcare, la orice sentiment de căinţă şi hipersensibilă la toate patimile josnice. Inima, această cetate interioară a lui Dumnezeu, cum se exprimă Pseudo-Macarie în Omiliile sale duhovniceşti, devine câmp de şerpi şi fiare sălbatice.
Sf. Francisc Xaveriu constata cu tristeţe: "Mulţi sunt cei cărora conştiinţa nu le reproşează nimic, fiindcă nu mai au conştiinţă sau, dacă au, e foarte tocită". Dar iată marele paradox, un "tremendum mysterium": cei chemaţi la slujba altarului, la viaţa consacrată, adică cei chemaţi să fie lumina lumii, chemaţi la culmile vieţii religioase şi ale sfinţeniei, sunt cei mai expuşi să ajungem la întunecarea minţii şi la împietrirea inimii, iar oamenii care nu sunt specialişti în sfinţenie şi lucruri sfinte, impresionează cu umilinţa şi sinceritatea în a-şi recunoaşte şi a-şi plânge păcatele. Acest lucru îl constatăm în textele Noului Testament. Pe vremea lui Isus, farizeii deţineau culmile cele mai înalte ale sfinţeniei. Şi ştim până unde au ajuns ei cu orbirea şi împietrirea inimii lor. Văd cu ochii lor atâtea minuni: un paralitic de 38 de ani vindecat; un orb din naştere care primeşte vederea; Lazăr mort de patru zile care învie sub ochii lor; soarele care se întunecă; pământul care se cutremură, stâncile Calvarului care se despică, mărturia soldaţilor că Isus a înviat. Dar inima lor e mai stâncă decât stâncile Calvarului. Se încăpăţinează în necredinţa lor. Preferă să plătească mită soldaţilor decât să accepte adevărul evident.
Unul dintre aceşti farizei, Simon, rămâne în orgoliul său de om ireproşabil, scandalizat de vederea unei prostituate în casa sa. Prostituata de la picioarele lui Isus îşi plânge păcatele şi primeşte iertare. El, farizeul, nu beneficiază de iertarea lui Isus.
Într-o zi cărturarii şi farizeii aduc în faţa lui Isus o femeie prinsă în adulter. Adultera primeşte iertare. Vajnicii apărători ai moralităţii se trezesc demascaţi: "Cine dintre voi e fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea". În loc să-şi recunoască propriile păcate, dispar, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni care erau cei mai încărcaţi de păcate. Nici unul nu beneficiază de iertarea lui Isus.
Şi mai bine iese în evidenţă împietrirea inimii, ca viciu fundamental al tagmei clericale, în capitolul şapte din Faptele Apostolilor. În predica sa, diaconul Ştefan le aruncă în faţă interlocutorilor săi: "Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt!... Când au auzit aceste vorbe îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui... Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre." Cine erau interlocutorii lui ştefan? Membrii sfântului sinod de la Ierusalim în frunte cu marele preot. În loc să-şi recunoască păcatele şi să se căiască, aceştia şi-au astupat urechile. Au recurs la crimă pentru a face să amuţească glasul care le spunea adevărul.
De câte ori Isus nu le reproşează chiar ucenicilor împietrirea inimilor! De pildă, după înmulţirea pâinilor: "Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi?" (Mc 8,17-18). Cum se explică acest fenomen tocmai în lumea clericală?
E un lucru cunoscut: clericii acceptă mai greu ca alţii ideea morţii; mor mai greu - cum se spune. Fiind mereu în contact cu moartea - cu moartea altora -, predicând mereu despre moarte, îngrijind muribunzii, înmormântând pe alţii, făcând mereu liturghii şi prohoade pentru morţi, îşi crează iluzia că moartea e numai pentru alţii nu şi pentru ei. La fel tunând şi fulgerând împotriva păcatelor altora, predicând altora pocăinţa, convertirea, iertând păcatele altora la spovadă, îşi crează iluzia că păcatul e o problemă care, ca şi moartea, pe ei nu-i priveşte, îi priveşte numai pe ceilalţi. Am văzut la Fatima persoane coborând pe genunchi pe beton până la sanctuar, am văzut la Lourdes soţi ţinându-se de mână, făcând Calea Crucii, desculţi, mergând de la o staţiune la alta cu tălpile sângerând, pe drumul plin de pietrele ascuţite ale muntelui, am văzut lume înconjurând, tărându-se pe genunchi, altarele sanctuarelor. Printre aceşti păcătoşi n-am văzut niciodată un preot, un călugăr sau o călugăriţă. Cei neatinşi de păcat, stau şi privesc cu admiraţie spectacolul oferit de aceşti penitenţi.
Un laic, Alexandru Paleolog, a apărut recent într-o emisiune penitenţială la televizor. A scris şi o carte în care îşi bate pieptul şi îşi recunoaşte public momentele de slăbiciune şi compromisurile din timpul dictaturii comuniste. Simt nevoia de iertare, spunea el, fiindcă mi-e frică de Dumnezeu. Însă, din câte ştiu, până în prezent, niciunul dintre slujitorii altarului, care au dat dovadă de servilism, s-au făcut complici şi s-au compromis cu duşmanii lui Dumnezeu şi ai Bisericii în timpul comunismului, nu a făcut în public "mea culpa". Dimpotrivă, îşi justifică compromisurile şi se consideră victime ale fostului regim şi eroi care prin diplomaţia şi prudenţa lor au salvat interesele Bisericii.
Observăm în Evanghelii un lucru clar: unde e recunoaştere sinceră a păcatelor, căinţă, convertire adevărată, iertare, acolo e bucurie fără margini, e banchet. Zaheu este iertat, face banchet. Fiul risipitor este iertat, se taie viţelul îngrăşat şi urmează chef cu lăutari. Maria-Magdalena în cursul unui banchet este iertată.
Există o dublă căinţă şi o dublă convertire: una radicală, care smulge rădăcinile păcatului din inimă adică, patimile rele, alta de suprafaţă, epidermică. Zaheu se converteşte radical, îşi smulge din inimă pofta dezordonată de bani; ca urmare despăgubeşte împătrit, dă jumătate din avere la săraci. Ca să-şi arate bucuria, face banchet. Tânărul chemat de Isus să-l urmeze, respectă din copilărie poruncile lui Dumnezeu. Dar rămâne cu inima lipită de bani. "şi a plecat foarte trist" - remarcă evanghelitsul Luca. Ca şi tânărul din Evanghelie şi noi putem să spunem că din copilărie respectăm Decalogul: nu ucidem, nu comitem adulter, dar căinţa şi convertirea noastră nu este radicală, spovezile noastre poate sunt operaţii estetice, fard menit să acopere simptomele unor boli lăuntrice. În adâncul sufletului nostru păstrăm anumite patimi şi afecţiuni dezordonate. De aceea suntem trişti, nemulţumiţi, chiar spovezile noastre sunt o povară, sunt lipsite de bucurie. Tristeţea noastră apare printr-o stare de veşnică nemulţumire, prin critici la adresa tuturor, prin dorinţe de reforme şi libertăţi care în fond trădează nişte patimi lăuntrice nemărturisite.
Căinţa, convertirea este radicală, după spitirualitatea orientală, atunci când renunţăm definitiv la cele opt patimi, ce corespund de fapt celor şapte păcate capitale din spiritualitatea occidentală: lăcomia, desfrâul, zgârcenia, tristeţea, mânia, lenea (sau apatia, indolenţa), mărirea deşartă şi mândria.
Un mare maestru al vieţii spirituale consideră că patima de care se lasă dominaţi cel mai uşor cei care îşi consacră viaţa lui Dumnezeu este lenea, trândăvia. "Diavolul trândăviei, scrie el, care este numit în Scriptură şi diavolul de la amiază, este cel mai periculos dintre toţi." El îţi crează impresia că soarele se mişcă prea încet sau chiar că s-a oprit şi că ziua are cincizeci de ore. Apoi te împinge să ai ochii mereu aţintiţi la ferestre, să ieşi afară din chilie să priveşti soarele ca să vezi cât mai este până la amiază (ora prânzului) şi să te uiţi în dreapta şi în stânga... te face să urâşti locul în care eşti, starea vieţii tale, munca mîinilor. Cu alte cuvinte te face mai mult să vegetezi decât să trăieşti o viaţă de om dăruită lui Dumnezeu.
"Şi ne iartă nouă greşelile noastre." Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă a ne recunoaşte cu umilinţă, cu sinceritate şi luciditate păcatele noastre zilnice, adică a ne recunoaşte mediocritatea noastră, slăbiciunea în faţa ispitelor, egoismul nostru adânc, lâncezeala şi lenea noastră, lipsa noastră de iubire şi a implora fără încetare îndurarea şi iertarea Tatălui ceresc.
Precum şi noi iertăm
"Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri."
Rostim cu atâta uşurinţă, atât de distraţi, de neatenţi, de mecanic aceste cuvinte! Nu ştiţi ce cereţi! - ne-ar spune Isus, aşa cum a spus într-o zi celor doi ucenici ai săi. Dacă ne-am gândi la ceea ce spunem, poate că de multe ori am sări peste aceste cuvinte când ne rugăm Tatăl nostru. E o cerere foarte riscantă.
Vă îndemnam la începutul acestei serii de meditaţii să spuneţi rugăciunea Tatăl nostru cu calm, rar, fără grabă. Să vă sincronizaţi cuvintele cu respiraţia: o cerere din rugăciune între o inspiraţie şi o expiraţie. Dar înainte de a rosti cuvintele: "precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" e necesar să facem ceva mai mult: să ne ţinem câteva clipe complet răsuflarea. Îi cerem lui Dumnezeu să ne trateze aşa cum îi tratăm noi pe cei care ne-au greşit, să se comporte cu noi aşa cum noi ne comportăm faţă de ei, să ne ierte în măsura în care noi îi iertăm pe ei. Iar dacă rostim aceste cuvinte cu ură, supărare, resentimente faţă de cei care ne-au ofensat, ne-au supărat, ne-au făcut un rău, îl autorizăm pe Dumnezeu să nu ne ierte, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri, cu alte cuvinte ne cerem osânda. Parcă pentru a-i avertiza pe ucenicii săi asupra riscului pe care şi-l asumă rostind cuvintele: "şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", Isus revine asupra acestor cuvinte imediat ce termină de rostit rugăciunea Tatăl nostru: "Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Mt 6,14-15).
Şi din nou Isus revine asupra acestui lucru după marele discurs de pe munte în care a proclamat fericirile: "Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi. Nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi. Iertaţi, şi vi se va ierta... Cu ce măsură veţi măsura voi, cu aceea vi se va măsura şi vouă" (Lc 6,37-38). Măsura iertării lui Dumnezeu, aşadar, e în mâinile noastre. Rugăciunea Tatăl nostru, rostită cu resentimente, fără să fi iertat celor care ne-au greşit, se întoarce, ca un bumerang, împotriva noastră. De fapt, orice rugăciune făcută cu asemenea resentimente în inimă devine inutilă. Isus condiţionează ascultarea rugăciunii, de iertare: "Când staţi în picioare şi vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva" (Mc 11,25). Cu alte cuvinte: nu poţi intra în dialog cu Dumnezeu în rugăciune, atâta vreme cât ai întrerupt dialogul cu fratele tău. Dacă vrei să-l întâlneşti pe Dumnezeu, du-te şi întâlneşte-l mai întâi pe fratele tău pe care îl ocoleşti, sau căruia îi întorci spatele când îl întâlneşti.
În parabola datornicului nemilos, Isus ne arată consecinţele tragice ale refuzului iertării. Un servitor îi datora stăpânului său şaizeci de mii de talanţi. O sumă astronomică: mai multe miliarde de dolari. Regele Irod cel Mare a fost unul din cei mai bogaţi, mai fastuoşi, mai risipitori regi din câţi a cunoscut istoria. Dar bugetul anual al lui Irod nu se ridica la o mie de talanţi. Rugămintea servitorului de a fi păsuit nu avea sens. Având în vedere că plata unui muncitor pe vremea lui Isus era un dinar pe zi, datornicul ar fi trebuit să trăiască şi să muncească vreo 20 000 de ani ca să-şi achite datoria. Era insolvabil. Dar văzându-l căzut la picioarele lui, stăpânului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria. În schimb, abia ieşit de la stăpân, mizerabilul n-a fost capabil să-l ierte pe un alt servitor care îi datora câţiva dinari; nimica toată. L-a strâns de gât: - Dă-mi datoria! Şi l-a aruncat în închisoare. Deznodământul îl cunoaştem. Isus trage concluzia: "Tot aşa vă va face Tatăl meu ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (Mt 18,35). Tot aşa Tatăl vostru ceresc vă va da pe mâna călăilor, fiindcă el v-a iertat pe voi cei insolvabili, v-a iertat toate datoriile voastre contractate prin păcat, iar voi nu aţi fost în stare să iertaţi semenilor voştri nişte fleacuri, nişte nimicuri. Dar şi aceste fleacuri, aceste nimicuri pe care le judecăm, le osândim, le criticăm fără milă, adesea sunt iluzorii, sunt inexistente. În cele mai multe cazuri noi proiectăm asupra altora propriile noastre păcate şi patimi pe care, în loc să le vedem şi să le osândim în noi, le vedem, le criticăm şi le osândim la alţii. Dacă le-am smulge din noi înşine, am constata că lumea nu e chiar aşa de rea; s-ar schimba faţa lumii şi chiar feţele oamenilor păcătoşi. Exact ca în parabola maestrului chinez Lao Ţî: "Un om nu-şi mai găsea securea. L-a bănuit pe fiul vecinului că i-a furat-o şi a început să-l urmărească cu luare aminte. Bănuitul avea înfăţişarea tipică de hoţ de securi. Cuvintele pe care le rostea nu puteau fi decât cuvintele unui hoţ de securi. Întreaga sa purtare şi felul lui de a fi nu-l arătau decât ca pe un hoţ de securi. Dar când nici nu se mai aştepta, săpându-şi pământul, omul şi-a găsit securea îngropată din greşeală. Când l-a privit din nou a doua zi pe fiul vecinului, nici înfăţişarea, nici purtarea, nici felul său de a fi nu mai erau ale unui hoţ de securi". (J. Vernette).
Isus ne arată cum trebuie să fie iertarea noastră. Mai întâi trebuie să fie o "iertare din inimă", adică să fie sinceră, reală, nu fictivă, nu falsă; fără condiţii, fără restricţii. Nu poate fi din inimă iertarea atunci când este însoţită de comentarii ca acestea: te iert, dar să nu te mai văd în ochi, să treci de partea cealaltă a drumului când mă întâlneşti; te iert, dar să fie pentru ultima dată; te iert, dar n-am să uit niciodată ce mi-ai făcut; te iert, dar Dumnezeu de sus vede şi el nu bate cu ciomagul. Apoi, iertarea trebuie să fie atotcuprinzătoare, nu selectivă. La Sfântul Luca cererea a cincea din Tatăl nostru este formulată astfel: "şi ne iartă nouă datoriile noastre precum şi noi iertăm pe toţi cei care ne sunt datori" (14,1). Pe toţi, fără excepţie.
Iertarea trebuie să fie fără limită de număr, după cum Dumnezeu ne iartă fără limită de număr. Într-o zi, Petru îl întreabă pe Isus: "Doamne, de câte ori trebuie să-l iert pe fratele meu care îmi greşeşte? De şapte ori? Isus îi răspunde: Îţi zic: nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte" (Mt 18,21-22). Şapte este cifra simbolică a infinitului. Isus vrea să spună: nu zic să ierţi întotdeauna, ci de şaptezeci de ori întotdeauna.
Iertarea este mai folositoare celui care iartă decât celui iertat. Inima în care dospesc sentimente de ură, de răzbunare, de aversiune, de antipatie e ca o ladă de gunoi în care dospesc şi putrezesc tot felul de murdării care otrăvesc atmosfera cu microbii şi mirosurile lor urâte. Iertarea este o operaţie de igienă, de dezintoxicare, de ecologie interioară.
Ura tinde să-l distrugă pe adversar. Iertarea îl salvează şi îl câştigă pentru Cristos. Rugăciunea diaconului Ştefan sub ploaia de pietre ce se abătea asupra lui, rugăciune de iertare, a făcut din Saul, prigonitor al Bisericii, un apostol. Comentează Sfântul Augustin: "Sfântul Ştefan era ucis cu pietre; dar în timp ce erau aruncate pietre, el, îngenuncheat, se ruga pentru duşmani spunând: "Doamne, nu le lua în seamă acest păcat". Cei care aruncau pietre nu cereau iertare, dar el se ruga pentru ei. Doresc ca tu să faci ca el; forţează-te să fii ca el. De ce te târâşti necontenit cu inima pe pământ? Ascultă, înalţă-ţi inima sus, iubeşte-i pe duşmani. Dacă nu-l poţi iubi pe un duşman furios, iubeşte-l măcar pe cel care îţi cere iertare. Iubeşte-l pe cel care îţi zice: "Frate, am păcătuit, iartă-mă". Dacă atunci nu ierţi, nu îţi zic: "Rugăciunea se va şterge din inima ta", ci îţi zic: "Tu vei fi şters din cartea lui Dumnezeu"."
Se întâmplă tragedii care rănesc nu numai trupul, dar şi sufletul şi inima; răni care nu se închid, care sângerează, care provoacă conflicte de conştiinţă, dureroase, dramatice. E cunoscut cazul unei femei care în timpul ultimului război a fost maltratată şi batjocorâtă. Toată familia i-a fost exterminată; şi bărbat, şi copii, toţi ucişi într-un lagăr de exterminare. Mărturisea că nu se mai poate ruga Tatăl nostru, fiindcă nu mai putea spune cuvintele: "şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Nu putem judeca ce se întâmplă în sufletul acestor persoane atât de puternic traumatizate. În tot cazul, lor le este îngăduit să schimbe puţin rugăciunea. Pot să spună: şi ne iartă nouă greşelile noastre şi ajută-ne să iertăm şi noi greşiţilor noştri aşa cum tu ne ierţi pe noi.
Iertarea aproapelui se naşte din conştiinţa că toţi suntem păcătoşi şi că toţi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri. O comunitate creştină, o comunitate religioasă nu este o comunitate de oameni perfecţi, ci o comunitate de păcătoşi iertaţi de Dumnezeu şi care se iartă unii pe alţii. Ciocnirile, tensiunile, incidentele sunt inevitabile. Unitatea nu se realizează odată pentru totdeauna. Armonia în comunitate trebuie refăcută permanent prin iertarea dată şi primită. Orgoliul, amorul propriu, care ne împinge la răzbunare şi ne împiedică să cerem iertarea când am greşit, trebuie înfrânt.
Iar cel care greşeşte nu trebuie privit cu ură şi dispreţ ca un duşman, ci trebuie să vedem în el un bolnav vrednic de milă, de compătimire, mai vrednic de milă decât unul care a pierdut o mână, sau un picior, sau un ochi. De aici îndemnul adresat Colosenilor de Apostolul Pavel: "Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnzeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de un altul, iertaţi-vă unul pe altul. După cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi." (Col 3,12-13).
Dumnezeu nu ispiteşte, dar pune la încercare
"Şi nu ne duce pe noi în ispită".
Cuvinte misterioase, cuvinte şocante, cuvinte care ar putea chiar să ne scandalizeze. Dumnezeu ne duce în ispită? Ne ispiteşte? În acest caz diavolul cu ce se mai ocupă? Primul teolog latin, Tertulian, în secolul al III-lea, comentând rugăciunea Tatăl nostru spunea: "Să ne ferească cerul să credem că Dumnezeu ar putea să ne ispitească!" Acelaşi lucru îl spusese mult mai înainte Apostolul Iacob în scrisoarea sa: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "Sunt ispitit de Dumnezeu." Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău şi el însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (1,13).
Pentru a se clarifica înţelesul acestor cuvinte, "şi nu ne duce pe noi în ispită", în alte limbi s-a tradus cu: "şi nu lăsa să cădem în ispită" sau "şi fereşte-ne de ispită" sau "şi nu lăsa să cădem în puterea ispitei".
Cuvântul grec "peirasmos" - ispită - ca şi corespondentul său ebraic ca şi cel aramaic înseamnă şi încercare şi ispită. Încercarea poate să vină de la Dumnezeu, ispita vine numai de la diavol. Încercare este şi ea un fel de ispitire. Dar este o deosebire fundamentală între încercare şi ispită. Încercarea la care ne supune Dumnezeu vizează binele, salvarea noastră; ispita la care ne supune diavolul vizează răul, pieirea noastră. Dacă luăm cuvântul "peirasmos" cu sensul de încercare, putem formula astfel penultima cerere din Tatăl nostru: "şi nu ne pune pe noi la încercare, sau, dacă ne pui la încercare, nu ne lipsi de ajutorul tău la vremea încercării".
Expresia "a pune la încecare" cunoaşte o mulţime de aplicaţii. Se pune la încercare un pod înainte de a fi dat în funcţiune, spre a i se verifica rezistenţa. Se pune la încercare, se probează, un avion, înainte de a fi dat în funcţiune. Se pune la încercare aurul spre a i se dovedi autenticitatea.
Oamenii se pot pune unii pe alţii la încercare. "Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon... Şi a venit să-l încerce prin întrebări grele. A sosit la Ierusalim cu un alai foarte mare şi cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult şi pietre scumpe" (şRegi 10,1-2).
Iar în Eclesiastic stă scris: "Dacă vrei să-ţi faci un prieten, fă-l punându-l la încercare şi nu te grăbi să te încrezi în el" (6,7).
Chiar Dumnezeu poate fi pus la încercare de către om, şi aceasta se întâmplă atunci când omul se îndoieşte de iubirea, de existenţa, de prezenţa lui Dumnezeu. Tipică este întrebarea evreilor în pustiu: "Este Domnul în mijlocul nostru sau nu este?"
Dumnezeu constată cu amărăciune în cartea Numerilor: "Toţi acei oameni au văzut cu ochii lor slava mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustiu şi totuşi m-au pus la încercare de zece ori până acum şi n-au ascultat glasul meu. Toţi aceştia nu vor vedea ţara pe care am promis cu jurământ părinţilor lor că le-o voi da" (Num 14,22-23).
Psalmistul face îndemnul de a nu se repeta păcatul de odinioară: "Nu vă împietriţi inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustiu, unde m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare deşi văzuseră lucrările mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta" (Ps 95,8-9).
Nu numai evreii, dar şi creştinii pot să-l pună pe Dumnezeu la încercare atunci când cultivă un gust exagerat pentru miracole, pentru extraordinar, pentru senzaţional, obligându-l pe Dumnezeu cumva să-şi dovedească existenţa şi iubirea sa prin intervenţii miraculoase la comandă, uitând cuvintele din Înţelepciunea lui Solomon: "Cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-l cu inimă smerită, căci el se lasă găsit de către cei care nu-l pun la încercare şi se arată celor care au credinţă în el" (1,1-2).
În sfârşit, este Dumnezeu cel care îl pune la încercare pe om, nu ca să-i întindă o cursă, ci spre binele omului. O face mai întâi pentru a verifica trăinicia credinţei şi a fidelităţii omului faţă de el. Îngerul Domnului îi explică lui Tobia: "Eu am fost trimis ca să pun la încercare credinţa ta" (Tob 12,13).
În al doilea rând o face pentru ca omul să dezvăluie ce are în inima sa. Citim în cartea Deuteronomului: "Aminteşte-ţi de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patru zeci de ani în pustiu, ca să te smerească şi să te pună la încercare ca să-ţi cunoască pornirile inimii" (Deut 8,2). Acesta a fost scopul încercării l-a care Dumnezeu l-a supus pe Abraham. Încercare absurdă, după logica umană: să-l sacrifice pe Isac, unicul fiu, primit la adânci bătrâneţe printr-un miracol şi prin care trebuia să apară un popor numeros ca stelele cerului şi ca nisipul mării! Dumnezeu a voit să se dezvăluie credinţa şi ascultarea eroică din inima patriarhului. Urmând acest exemplu al lui Dumnezeu, în toată tradiţia spirituală monastică a existat, ca o condiţie pentru primirea în monahism, punerea la încercare a ucenicului: i se cere să facă fapte, omeneşte vorbind, absurde (să răsădească varza cu rădăcina în sus, să zicem) pentru a face dovada că în inima sa ucenicul are spiritul ascultării şi al umilinţei.
În al treilea rând, Dumnezeu îl pune pe om la încercare pentru a-l purifica de păcatele sale. Scrie Cartea Înţelepciunii lui Solomon: "Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în topitorie, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere de tot i-a primit" (3,5-6). Iar psalmistul se roagă: "Cercetează-mă Doamne, pune-mă la încercare, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima" (Ps 26,2). Mai impresionantă este rugăciunea Sfântului Augustin: "Domine hic ure, hic seca, hic nihil parcas, ut in aeternum parcas". (Doamne arde-mă aici, taie-mă aici, nu-mi cruţa nimic aici, ca să mă cruţi în veşnicie).
Cred că îi aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur comparaţia cu lipitorile folosite odinioară pentru purificarea sângelui. Lipitorile, aplicate pe trupul bolnavului, sug sângele cu nesaţ, şi nu-şi dau seama că ele sunt de fapt un instrument în mâinile medicului, că răul pe care îl fac ele e un bine; e o purificare a sângelui otrăvit. Încercările ne vin de cele mai multe ori de la oameni răi, invidioşi, răzbunători, lacomi, nedrepţi, dornici să ne sugă sângele. Ei nu sunt decât nişte lipitori în mâinile lui Dumnezeu care sug din sufletul nostru otrava, răul.
În sfârşit, Dumnezeu ne pune la încercare, pentru a ne face să ajungem la adevărata înţelepciune, pentru a ne maturiza în viaţa spirituală, pentru a ne ajuta să ajungem la el. Aici ne amintim de încercările la care Dumnezeu l-a supus pe Iob din Vechiul Testament. Înţelepciunea lui Solomon ne avertizează: "Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercare" (Înţ 2,1).
Apostolul Petru consideră încercările care vin de la Dumnezeu ca ceva normal pentru creştini: motiv de bucurie, nu de întristare: "Voi vă bucuraţi mult, deşi acuma, dacă trebuie, vă întristaţi pentru puţină vreme din cauza feluritelor încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi totuşi este încercat prin foc, să vă aducă laudă, slavă şi cinste la arătarea lui Isus Cristos" (1Pt 1, 6-7).
Toate aceste lucruri le-au cunoscut şi le-au trăit sfinţii. De aici atitudinea lor uluitoare în faţa încercărilor pe care le-au suportat în viaţă. Nu numai că le-au suportat, dar le-au dorit şi erau îngrijoraţi când încercările îi ocoleau.
Iată-l pe Sfântul Ambroziu. În cursul unei călătorii, intră într-o casă. Stăpânul casei îi spune că această casă nu a cunoscut nici o încercare, nici o suferinţă. Sfântul Ambroziu se sperie, consideră că e o casă blestemată: "Să ieşim repede de aici - îi zice însoţitorului său - ca nu cumva să izbucnească mânia lui Dumnezeu şi să se prăbuşească peste noi casa aceasta."
Iată-l pe Sfântul Francisc de Assisi pe patul de moarte, pradă unor dureri cumplite. "Părinte, îi zice fratele care îl asistă, roagă-l pe Dumnezeu să te trateze mai cu milă, căci mâna lui prea greu te apasă". Francisc coboară imediat din pat, se aşează în genunchi, sărută pământul, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru suferinţele trimise, apoi se adresează celui de faţă: "Frate, ştiu c-ai vorbit din neştiinţă, altfel n-aş fi voit să te mai văd".
Mântuitorul îi arată Sfântului Francisc Xaveriu ce va trebui să sufere pentru convertirea necredincioşilor. Replica: "Amplius, Domine, amplius!" (Mai mult, Doamne, mai mult!).
Mântuitorul îl întreabă pe Sfântul Ioan al Crucii ce răsplată doreşte pentru ostenelile sale. Răspunsul: "Et pati et contemni pro te". (Să sufăr şi să fiu dispreţuit pentru tine).
Sfântul Pius al V-lea pe patul de moarte se roagă: "Doamne, sporeşte-mi durerea, dar sporeşte-mi şi puterea".
Nu toţi avem eroismul sfinţilor, de aceea nu avem curajul să ne rugăm ca ei. În tot cazul, rugându-ne Tatăl nostru, spunând: "şi nu ne duce pe noi înispită" vrem să spunem: "Tată îndepărtează de la noi încercările dar, ştiind că încercările sunt necesare pentru mântuirea noastră, dă-ne putere ca să le suportăm cu răbdare, să nu cădem pradă descurajării, să nu ne revoltăm atunci când ni le trimiţi".
Scrie Apostolul Pavel Corintenilor: "Nu v-a ajuns nici o încercare care să fi fost peste puterea omenească. Şi Dumnezeu care este fidel, nu va îngădui să fiţi încercaţi peste puterile voastre, ci împreună cu încercarea a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca să o puteţi suporta cu răbdare" (1Cor 10,13).
Şi nu ne duce pe noi în ispită
"Şi nu ne duce pe noi în ispită."
În rugăciunea lui Isus cuvântul ispită - "peirasmos" în greacă - poate fi luat, după cum am văzut în meditaţia precedentă, cu sensul de încercare. Dar nu e singurul înţeles, nici cel mai important. Căci dacă încercările sunt necesare pentru a ne întări în credinţă, pentru a dovedi credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu, ar fi absurd şi ipocrit să ne rugăm: "Doamne, cred în tine şi te iubesc, dar nu mă pune la probă ca să-ţi dovedesc credinţa, iubirea şi fidelitatea mea".
În rugăciunea Tatăl nostru cuvântul "peirasmos" trebuie înţeles în primul rând cu sensul de ispită ce vine de la pornirile noastre rele, de la lumea din jurul nostru şi mai ales de la Satana, ispititorul prin excelenţă. Acest lucru rezultă din construcţia rugăciunii: după " şi nu ne duce pe noi în ispită" urmează , "ci ne mântuieşte de Cel Rău". Acelaşi lucru rezultă şi dintr-o binecuvântare - berakah - pe care Isus, ca orice evreu, o spunea dimineaţa şi seara şi din care, foarte probabil, s-a inspirat când ne-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru: "Nu mă lăsa în stăpânirea păcatului nici în stăpânirea vinei, nici în stăpânirea ispitei, nici în stăpânirea ruşinei".
E vorba, aşadar, de un strigăt de alarmă prin care îi cerem Tatălui nostru ceresc nu atât să fim scutiţi de ispite, cât mai ales să nu îngăduie să cădem, să consimţim la ispită. Conţinutul acestei cereri din Tatăl nostru este explicat de o frază din Evanghelia lui Ioan: "Tată... nu îţi cer să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău". În aceeaşi Evanghelie a sfântului Ioan, cererea este formulată astfel: "şi nu lăsa să intrăm în ispită" , "eispherein eis" în greceşte. Acelaşi cuvânt grec este folosit pentru expresia "a intra în împărăţie", "a intra în viaţă". Sensul cererii este aşadar: "Nu lăsa să intrăm în starea de păcat care ne exclude de la împărăţia cerurilor, de la viaţa veşnică".
Cele trei surse ale ispitelor le cunoaştem cu toţii. Prima e în noi înşine. E natura noastră rănită de păcatul originar: poftele, patimile dezordonate din noi. Apostolul Iacob după ce scrie: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "sunt ispitit de Dumnezeu". Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău, şi el însuşi nu ispiteşte pe nimeni" adaugă: "ci fiecare este ispitit, când este atras şi momit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a zămislit, naşte păcatul şi păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea"(moartea sufletului, a harului sfinţitor) (Iac 1,13-15). Cine se lasă stăpânit de patimile josnice din el, e abandonat nu numai de Dumnezeu, dar şi de Satana. Diavolul nu-l mai ispiteşte, nu se mai ocupă de el. Poetul francez, Baudelaire, nu putea să o suporte pe Georges Sand, celebra scriitoare de romane imorale, care a provocat atâtea ravagii mai ales în rândul tineretului şi zicea că, dacă ar întâlni-o, i-ar izbi de cap un vas cu aghiazmă. Scria despre ea: "N-a fost ispitită de Diavol. Diavolul nu-i ispiteşte decât pe oamenii inteligenţi. Pentru ceilalţi sunt suficiente patimile lor".
În al doilea rând ispitele vin din lumea din jurul nostru. Fără să-şi dea seama, omul devine un instrument în mâinile Satanei în încercarea acestuia de a zădărnici planul de mântuire al lui Dumnezeu, de a-l separa pe om de Dumnezeu. Diavolul, pierzându-şi nevinovăţia, nu poate suporta nevinovăţia la om. De aceea o ispiteşte pe Eva şi o face să-şi piardă nevinovăţia.
Această psihologie satanică o transmite omului. Eva, la rândul ei, devine ispită pentru bărbatul ei: e legea complicităţii în rău. Adam şi Eva au doi fii: pe Cain şi Abel. Cain îl ucide pe fratele său. De ce? Fiindcă, rău fiind, nu putea suporta nevinovăţia fratelui său. Isus, în Evanghelie, are cuvinte deosebit de severe la adresa celor care sunt prilej de ispită, de păcătuire, de scandal pentru alţii. "Vai lumii, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai omului aceluia prin care vine prilejul de păcătuire!" (Mt 18,7).
Lumea este plină de ispite, adică de prilejuri de păcătuire: literatură imorală, artă imorală, publicitate, filme, toată industria pornografiei. Ispita poate veni nu numai de la duşmanii lui Dumnezeu, dar şi de la prietenii lui Dumnezeu. Lumea, în sensul rău al cuvântului, poate fi şi în seminarii şi în mănăstiri. Un seminarist rău, un călugăr rău, nu se mulţumeşte niciodată să fie rău, dezordonat, numai pentru el. Potrivit psihologiei amintite, el nu poate suporta nevinovăţia la alţii, de aceea caută complici, creându-şi iluzia unei false siguranţe: suntem mulţi, suntem majoritatea, suntem puternici, nu ne poate face nimeni nimic, ne impunem punctul de vedere.
Avem în istorie un caz celebru şi nu e unicul. Sfântul Grigore cel Mare povesteşte în Dialogurile sale că Sfântul Benedict a fost în pericol să-şi piardă odată viaţa într-un complot. Călugării săi de la Vicovaro au încercat să-l otrăvească fiindcă nu era de acord cu viaţa lor destrăbălată. De aceea Sfântul Benedict a dat în regula sa, spre a se evita acest mare pericol ce se poate întâlni în viaţa monahală, această dispoziţie: "Dacă din întâmplare - sperăm să nu se întâmple niciodată - comunitatea a ales de comun acord ca abate o persoană care e complice la viciile lor, şi acest lucru ajunge la cunoştinţa episcopului, a abaţilor şi a creştinilor din localităţile învecinate, atunci cu toţii să împiedice realizarea complotului pus la cale de cei răi, şi să facă în aşa fel încât să fie pus la conducerea casei lui Dumnezeu un administrator demn".
Dar cele mai multe ispite sunt provocate de Satana, ispititorul de meserie. Ne spune Sfântul Pavel în scrisoarea către Efeseni: "Noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui... ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri" (Ef 6,12).
O strategie foarte subtilă a Satanei este aceea de a ne face să credem că toate ispitele sale se reduc la porunca a şasea şi a noua, să credem că singurele şi cele mai periculoase sunt ispitele necurate. La aceasta contribuie şi faptul că Diavolul se mai numeşte şi Necuratul, cel care provoacă ispite de necurăţie. Necurăţia Necuratului nu e de ordin corporal, sexual, ci spiritual: necurăţia spiritului e mândria. Castitatea este foarte importantă şi Diavolul ştie acest lucru. Dar a ne concentra toate forţele numai în acest punct, am fi ca soldaţii unei cetăţi asediate care îşi concentrează toate forţele spre a apăra o poartă şi ar lăsa descoperite alte porţi mai mari şi mai importante prin care duşmanul intră înăuntru.
Să nu uităm că poarta principală a sufletului e iubirea, caritatea. Ce rost are să luptăm până la sânge cu ispitele de necurăţie dacă îl lăsăm pe Satana să intre în sufletul nostru prin egoismul nostru, prin bârfele noastre, prin lipsa de atenţie şi respect faţă de cei din jur, prin lăcomie, lene, neascultare, ipocrizie, minciună şi aşa mai departe?
În pustiu Satana nu l-a ispitit pe Isus la necurăţie: a vizat un punct decisiv. A voit să-l abată de la planul trasat de Tatăl, adică de a nu accepta să fie un Mesia suferind, umilit, respins, şi de a alege calea uşoară a succesului, a puterii, a popularităţii. I-a propus un mesianism de ordin economic-material: spune acestor pietre să se prefacă în pâine. Un mesianism de ordin spectacular: aruncă-te de pe sprânceana tempului. Un mesianism de ordin politic: ţie îţi voi da împărăţiile lumii şi toată strălucirea lor.
Şi pentru noi, slujitorii altarelor şi viitori slujitori ai altarelor, aceleaşi sunt ispitele cele mai periculoase unde trebuie să ne concentrăm în primul rând forţele şi cărora nu le dăm poate nici o importanţă. Ispititorul ne face să credem că putem continua lucrarea de mântuire a lumii înfăptuită de Cristos mergând pe altă cale decât aceea pe care a mers el - o cale fără cruce, fără renunţare, fără jertfă, fără umilinţă, fără ascultare. Ne propune şi nouă Satana un mesianism de ordin economic, social, umanitarist; un mesiansim spectacular, triumfalist, cu liturghii-spectacol în care nici nu realizăm prezenţa lui Cristos; un mesianism politico-diplomatic, întemeiat pe alianţe cu puternicii lumii, cu deţinătorii de putere, pe relaţii.
O altă tactică subtilă a Ispititorului: ne poate convinge că suntem îngeri, adică suntem imuni la ispită, atât de maturi şi stăpâni pe noi înşine, încât nici o ispită nu ne mai afectează: putem citi şi privi orice, putem auzi orice, putem vedea orice film şi orice revistă. Spune un autor modern: "Ora cea mai tragică din viaţa noastră nu este aceea în care soseşte ispita, dar aceea în care ne credem îngeri. Îngerii s-au prezentat la Isus în pustiu, ca "să-i slujească", dar după ce Isus a învins ispitele Satanei. Şi, în Grădina Măslinilor, ca să-l întărească, dar după ce Isus a învins spaima, dezgustul şi neliniştea în faţa "paharului amar"".
În fond, această pretenţie de imunitate la ispită este erezie: erezia naturalismului profesată în vechime de pelagieni, în timpurile moderne de iluminism, de raţionalism, care neagă dogma păcatului originar şi pretinde că omul e pur, că poate fi bun numai cu puterile sale. Apostolul Pavel recunoaşte, fără să se ruşineze, că poartă în el o rană, un spin, o patimă, o ispită permanentă: "Ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pusă o ţepuşă în carne, un trimis al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori l-am rugat pe Domnul să mi-o ia. Şi el mi-a zis: "Harul meu îţi este deajuns căci puterea mea întru slăbiciune se vădeşte" (2Cor 12,7-9). "Şi dacă e să mă laud, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele" (2Cor 11,30). Nu cu imunităţile mele, ci cu slăbiciunile mele. Iar pe cei cu iluzia unei false siguranţe de sine, îi avertizează: "Cine crede că stă în picioare, să aibă grijă să nu cadă" (1Cor 10,12). Petru, cu toate declaraţiile sale solemne de imunitate: "eu nici într-un caz nu mă voi lepăda!", a căzut, deşi fusese ridicat la demnitatea de Papă. N-a rezistat la ameninţarea unei servitoare.
Pretenţia şi prezumpţia imunităţii la ispită este evident anti-evanghelică de vreme ce cunoaştem îndemnul Mântuitorului: "Rugaţi-vă şi vegheaţi ca să nu intraţi în ispită", adică: să nu consimţiţi la ispită, căci "duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios" (Mc 14,38).
Scrie Sfântul Augustin, el care ne spune că a văzut prăbuşindu-se cedrii Libanului: "O homo, ideo non vicisti, quia de tuo praesumpsisti. Qui praesumit de viribus suis, antequam pugnet, ipse prosternetur". (O omule, de aceea nu ai învins, fiindcă te-ai încrezut în tine însuţi. Cine se încrede în puterile sale e învins înainte de luptă).
Ci ne mântuieşte de Cel Rău
Am ajuns la ultima cerere din rugăciunea Tatăl nostru: ci ne mântuieşte de Cel Rău. Este a şaptea cerere, după Evanghelia Sfântului Matei. Numărul şapte, atât de des întâlnit în Vechiul cât şi în Noul Testament (numai în Apocalipsă apare de 50 de ori), este simbolul plinătăţii, al perfecţiunii. Tatăl nostru e rugăciunea perfectă. Nimic din ceea ce trebuie să cerem de la Tatăl ceresc nu e lăsat afară.
Ci ne mântuieşte de Cel Rău. E un strigăt dramatic de ajutor care ar mai putea fi formulat şi aşa: "Salvează-ne, scoate-ne din ghearele Satanei!""Căci duşmanul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care mugeşte, căutând pe cine să sfâşie" (1Pt 5,8) ne avertizează Apostolul Petru. Dar ne asigură apostolul neamurilor: "Domnul este fidel; el vă va întări şi vă va păzi de Cel Rău" (2Tes 3,3).
Sfântul Ignaţiu de Loyola stabileşte ca subiect de meditaţie pentru săptămâna a doua de exerciţii spirituale - ştim că exerciţiile spirituale ignaţiene durează o lună de zile - tema celor două stindarde. Omenirea e un uriaş câmp de bătălie. Două tabere, două oştiri stau faţă în faţă, pregătindu-se pentru lupta decisivă. Căpeteniile care conduc cele două oştiri: Cristos şi Anticristul (Satana) sunt dincolo de hotarele lumii vizibile. Noul ordin religios, Compania lui Isus - expresia e cazonă - se voia un corp de armată de elită în oastea lui Isus. Imaginea celor două fronturi de război opuse, îi plăcea militarului de profesie care era Sfântul Ignaţiu. Dar imaginea aceasta nu a inventat-o el. Această luptă între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana, între partizanii lui Dumnezeu şi partizanii Satanei, este o realitate ce ţine de istoria mântuirii.
Isus a purtat personal această luptă cu Cel Rău. Nu numai în timpul ispitirilor în pustiu, dar toată viaţa lui Isus a fost o luptă piept la piept cu Satana. Misiunea lui Isus pe pământ, în esenţă, a fost aceea de a "distruge lucrările Diavolului", cum se exprimă apostolul Ioan. Isus l-a învins pe Satana. Pe Calvar, ascultarea lui şi supunerea faţă de voinţa Tatălui, a învins trufia, neascultarea şi revolta îngerului rebel "L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer" (Lc 10,18). Vorbind despre patima sa apropiată, Isus spune: "Acum Stăpânitorul acestei lumi este judecat; acum Stăpânitorul acestei lumi va fi izgonit afară" (In 16,11; 12,31).
Deşi învins, Satana continuă să lupte până la sfârşitul veacurilor împotriva celor care sunt ai lui Cristos. E ceea ce ne spune Sfântul Ioan în Apocalipsă. Balaurul, şarpele infernal, stătea în faţa femeii ce era pe punctul de a naşte, ca să-i înghită copilul după ce îl va fi născut. După ce a eşuat în încercarea sa de a-l înghiţi, "balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu cei rămaşi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Cristos" (Ap 12,17).
Îndemnându-i pe creştin la vigilenţă şi la luptă, apostolul Pavel foloseşte un limbaj militar: "Luaţi asupra voastră toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului. Căci nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui... ci împotriva duhurilor rele" (Ef 6,11-12).
În armata Bisericii a existat întotdeauna un corp de elită: aceştia sunt asceţii, persoanele consacrate lui Dumnezeu, iar locul ales pentru luptă a fost pustiul. Monahii din pustiu se numeau atleţi, soldaţi, luptători. Ei aveau funcţia de paratrăsnet. Ei au atras asupra lor loviturile iadului, iar în secolul al IV-lea când ei s-au afundat în pustiu şi au stabilit acolo frontul de luptă, Biserica a primit libertatea.
Conciliul Vatican II de optsprezece ori vorbeşte despre acest război permanent pe care omul şi omenirea, în general, îl are de purtat cu Cel Rău. De pildă, în Constituţia pastorală Gaudium et Spes ni se spune: "Întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric" (14). "Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. Aceasta a început la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu îşi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu" (37).
Cuvintele Conciliului reflectă Cuvântul Scripturii. Prima carte a Scripturii, Geneza, ne descrie ce s-a petrecut la începutul istoriei omenirii: Ispititorul, Satana, îi atrage pe cei dintâi oameni în păcatul său de neascultare şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. Ultima carte a Scripturii, Apocalipsa, ne descrie ce se va întâmpla când se va pune punct final istoriei omenirii, la sfârşitul lumii: înfrângerea definitivă a Satanei: "Balaurul cel mare numit Diavolul şi Satana, cel care înşeală lumea întreagă, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas puternic care zicea: "Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Unsului său"" (Ap 12,9-10).
Notează Cartea Genezei (3,1): "şarpele - şarpele e personificarea Diavolului - era mai viclean decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul". Un război nu îl câştigă neapărat cine este mai puternic, ci cine este mai viclean, cine ştie să se ascundă, să se mascheze, să întindă curse, să atragă duşmanul în capcană. Viclenia este tactica de luptă a Diavolului şi în această priviţă nu-l întrece nimeni. De aceea în traducerea cea mai răspândită a rugăciunii Tatăl nostru în limba română ultima cerere este formulată astfel: "Ci ne izbăveşte de Cel Viclean". Satana cunoaşte perfect arta deghizării. Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre impostorii veniţi la ei deghizaţi în apostoli, le scrie: "Dacă Satana se preface într-un înger de lumină nu este mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai nevinovăţiei" (2Cor 11,14-15).
Imaginea unui Diavol negru, urât, cu coarne şi coadă, cu furca în mână, speriind lumea nu mai este actuală. Dacă privim în străinătate faţadele, portalurile şi mai ales jgheaburile, aruncătoarele de apă ale catedralelor medievale, romanice, vedem o armată întreagă de diavoli cu chipuri monstruoase, diforme, rânjind înspăimântător. Astăzi Vicleanul şi-a schimbat chipul. El apare ca un personaj simpatic, atrăgător, fascinant, cu un zâmbet nevinovat şi cuceritor pe cât îi este faţa de mare. Probabil că politicienii, care prin definiţie sunt vicleni, de la Cel Viclean au învăţat să zâmbească pentru a cuceri electoratul.
Suprema viclenie a Diavolului mincinos şi tată al minciunii, este aceea de a convinge pe toată lumea că el nu există. Şi într-adevăr a reuşit să-i convingă pe mulţi creştini că el nu este o persoană în adevăratul înţeles al cuvântului ci o simplă personificare abstractă a tuturor relelor din lume sau un simplu simbol al patimilor distrugătoare care răvăşesc inima omului.
Celebrul discurs al Papei Paul al VI-lea din 15 noiembrie 1972 având ca temă: Tatăl nostru, mântuieşte-ne de Cel Rău, a avut un ecou extraordinar în lumea întreagă. Reafirmând revelaţia biblică şi învăţătura dintotdeauna a Bisericii, Papa vorbeşte de "intervenţia în noi şi în lumea noastră a unui agent obscur şi duşmănos care e Diavolul, Cel Rău, spune Papa, ... e o fiinţă vie, spirituală, pervertită şi pervertitoare. O realitate teribilă. Misterioasă şi îngrozitoare". Discursul a venit ca o bombă şi a dezvăluit dimensiunile necredinţei în existenţa Diavolului. Reproşuri şi acuze de pretutindeni: "acest discurs e o întoarcere la Evul Mediu, e obscurantism, superstiţie, e o insultă la adresa ştiinţei şi progresului!" Cele mai vehemente reproşuri au venit din lumea clericală şi teologică. Şi aceast, înseamnă culmea succesului pe care îl poate obţine Satana.
Benedictinul Pelegrino Ernetti, renumitul exorcist de la Veneţia, în numele lui Cristos şi cu autoritatea Bisercii, l-a obligat pe Diavol să declare prin gura celor posedaţi ce îi face plăcere şi ce îi face neplăcere. Autorul a înregistrat pe casetă cuvintele Satanei şi apoi le-a publicat în cartea sa Cateheza Satanei. Iată ce spune printre altele Duhul cel Rău: "Mai presus de toate îmi fac plăcere şi mă îmbucură acei episcopi şi acei preoţi care neagă existenţa mea şi lucrarea mea în lume... Şi sunt atât de mulţi... ah, ce bucurie, ce bucurie pentru mine... lucrez liniştit şi sigur... astăzi chiar teologii refuză să mai creadă în mine... ce frumos... ce bucurie... Şi astfel îl neagă şi pe acel Dumnezeu al lor care a venit să mă distrugă... în schimb l-am învins eu... eu l-am răstignit pe cruce... (urmează un hohot de râs prelung) Cumsecade aceşti preoţi... foarte cumsecade aceşti episcopi... foarte cumsecade aceşti teologi... sunt toţi scriitoraşii mei fideli... fac cu ei ce vreau... (alt hohot de râs). De acum sunt ai mei... îi duc unde vreau... îmbrăcaţi ca cioclii... veşnic cu ţigara în gură, în căutare de femeiuşti uşuratice... cu maşină de ultimul tip... plini de bani... se revoltă împotriva dogmelor Dumnezeului lor fals... Şi împotriva falsei Biserici a celui Răstignit care e victima mea... sunt soldaţii cei mai destoinici ai împărăţiei mele care e plină, plină de ei... Prin ei răspândesc confuzie şi dezorientare în poporul pe care ei îl îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeul cel fals... Şi pe care îl duc în împărăţia mea de ură şi de disperare veşnică... pentru totdeauna cu mine, cu mine. (din nou un hohot de râs prelung)".
Tatăl nostru care eşti în ceruri, mântuieşte-ne, salvează-ne din ghearele Celui Rău. Mai mult ca oricând în trecut, acest strigăt după ajutor astăzi fiecare creştin şi întreaga Biserică trebuie să-l înalţe către cer. Ne-o spune papa Paul al VI-lea în discursul amintit mai sus: "Care sunt astăzi cele mai mari trebuinţe ale Bisericii? Să nu vă mire răspunsul meu ca fiind naiv sau de-a dreptul superstiţios sau nerealist. Una dintre trebuinţele cele mai mari este aceea de a fi apărată de Cel Rău care se cheamă Diavolul".
Anticristul
În discursul său din 15 noiembrie 1972, Papa Paul al VI-lea punea această întrebare: "Există indicii ale prezenţei activităţii diabolice? Care sunt?" "Răspunsul la această întrebare, spune Paul al VI-lea, impune multă precauţie, deşi semnele Celui Rău par uneori să se arate cu evidenţă (Cfr. Tertulian, Apol. 23). Putem presupune acţiunea lui sinistră acolo unde negarea lui Dumnezeu devine radicală, subtilă şi absurdă, acolo unde minciuna se impune cu ipocrizie şi forţă împotriva adevărului evident, acolo unde iubirea este stinsă de un egoism rece şi crud, acolo unde numele lui Cristos este atacat cu o ură conştientă şi rebelă, acolo unde spiritul Evangheliei este falsificat şi dezis, acolo unde disperarea se afirmă ca având ultimul cuvânt şi aşa mai departe. Este el, seducătorul perfid şi viclean, cel care ştie să se infiltreze în noi pe calea simţurilor, a imaginaţiei şi a concupiscenţei."
Mobilul tuturor manevrelor Satanei este unul singur; cel care l-a împins la păcatul său de revoltă, şi anume, dorinţa de a se aşeza în locul lui Dumnezeu. De aceea Diavolul poate fi numit maimuţa lui Dumnezeu sau sosia, dublura lui Dumnezeu. Acest lucru îl descrie foarte bine scriitorul rus P. Evdokimov: "Mincinos şi tată al minciunii, prin esenţă, Cel Rău îşi atribuie o vocaţie redutabilă, aceea de a perverti cu bună ştiinţă adevărul. Diavolul se erijează în dublură pentru a-l evacua pe Dumnezeu din creaţia sa, pentru a face lumea creată insensibilă la prezenţa divină şi a opera astfel o uriaşă substituire: "Îngâmfat în inima sa şi-a zis: Eu sunt Dumnezeu şi şed pe tronul lui Dumnezeu" (Cfr. Ez 28,2).
Am citat din acest scriitor rus. De fapt, scriitorii ruşi din secolul trecut şi de la începutul acestui secol (XX) au avut o intuiţie profetică extraordinară şi au demascat manevrele şi tacticile Satanei prezente în lume în vremurile pe care le trăim. Toate aceste manevre sunt prezente în discursul lui Paul VI. Paul Vi îi cunoştea pe scriitorii ruşi. Să nu uităm că Dostoievski a fost autorul preferat al lui Paul al VI-lea.
Iezuitul Tomas Spidlik, în cartea sa Calea Spiritului, notează că la scriitorii ruşi Anticristul timpurilor noastre este un Anticrist cu trei feţe (Anticristul, adică potrivnicul lui Cristos, este Diavolul chiar dacă acest nume se dă şi celor care sunt instrumente în mâinile Diavolului). Cele trei feţe, reprezintă trei tipuri de seducţie.
Mai întâi este Anticristul carnal, senzual care operează în lume prin nebunia plăcerilor, prin beţia simţurilor, făcând ca Dumnezeu să fie uitat. Acest Anticrist este prezentat de N. V. Gogol în nuvela sa Portretul în care vorbeşte de un pictor care l-a făcut prezent pe Diavol în lume prin intermediul artei sale. Ca să-şi ispăşească păcatul, pictorul intră în monahism, hotărât să realizeze icoana lui Cristos în propria fiinţă prin viaţă ascetică. În arta iconografică pictorul trebuia să ofere ochiului numai ceea ce slujeşte la exprimarea ideii şi a sensului spiritual. În momentul în care arta prezintă o frumuseţe care stârneşte plăcerile simţurilor - Eve goale, Marii Magdalene senzuale, frivole, - sacrul devine diabolic: te face să uiţi de Dumnezeu, nu te mai conduce către Cristos, ci către Anticrist.
Anticristul carnal a câştigat o bună parte a omenirii şi continuă să o câştige prin această formă de seducţie: beţia simţurilor: erotism, amor liber, pornografie, nudism, droguri, alcool, (americanii sunt pe punctul de a pune şi ţigara în rândul drogurilor). Anticristul deţine o uriaşă industrie prin care propagă beţia plăcerilor: filme porno, imagini, televiziune, discoteci. La unele secte, mai ales la cele satanice, consumul de droguri şi orgiile sunt mijloace de a realiza extazul, unirea cu divinitatea. Evident, cel ce se dă drept divinitate e Satana.
În cartea lui Ernetti, Cateheza Satanei, Duhul necurat nu-şi poate ascunde mulţumirea pentru extraordinarele succese pe care le are cu televiziunea şi discotecile, în special reuşind să corupă clerici, călugări, maici, seminarişti pe care îi împinge gata corupţi în preoţie făcându-i să creadă că, de fapt, ei reprezintă avangarda şi progresul în Biserică. Citez din cartea lui Ernetti: "Televizorul... ah, televizorul... e aparatul meu, eu l-am inventat... pentru a distruge sufletele şi familiile... pe care le dezbin, le distrug cu programele mele atât de subtile şi penetrante... ah, televizorul este centrul de seducţie spre care atrag de asemenea atâţia preoţi, călugări, călugăriţe, mai ales la orele târzii, făcându-i apoi să nu se mai roage, (urmează un hohot de râs prelung). Într-o clipă mă prezint lumii întregi... mă ascultă şi mă văd toţi...
Discotecile... ce frumos... sunt palatele mele de aur unde atrag cele mai bune speranţe ale societăţii, pe care pun stăpânire, distrugându-le sufletele şi trupurile... mii şi mii de persoane câştig cu alcoolul, cu drogul, cu sexul... ah, ce recoltă neîntreruptă... Eu sunt regele adevărat al lumii şi nu Dumnezeul vostru pe care eu l-am răstignit". Satana, în continuare, nu ştie cum să-şi exprime bucuria văzând şi persoane consacrate lui Dumnezeu în discoteci.
Al doilea Anticrist la scriitorii ruşi e Anticristul ideologic, care îndepărtează lumea de Cristos prin seducţia ideologiilor sau, mai exact, a teologiilor transformate în ideologii, în teorii omeneşti, care se îndepărtează de persoana lui Cristos şi de puterea lui divină. Acest tip de Anticrist apare în romanul lui Dostoievski, Idiotul. La sfârşitul secolului trecut mulţi intelectuali erau fascinaţi de scrierile lui L. N. Tolstoi care păreau să propage creştinismul în forma sa cea mai pură. Creştinismul, susţinea Tolstoi, trebuie eliberat de elementele sale mitologice. Minunile lui Isus şi chiar misterioasa sa persoană aparţin mitologiei. E teoria demitizării atribuită lui Bultman. Replica vine de la Dostoievski. Personajul principal din Idiotul, prinţul Mîşkin, pare a fi un Cristos care seduce tot anturajul cu sfinţenia şi cu idealul său creştin, dar care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi un impostor şi un criminal, adică un anticrist. Îşi încheie viaţa într-un sanatoriu de boli mintale.
În cartea lui Ernetti, Satana nu-şi ascunde bucuria de a fi pus stăpânire pe o bună parte din omenire şi prin aceste ideologii sau pseudo-teologii: "Teologii mei, cu învăţăturile inspirate de mine... Ah, ei sunt trupele mele de elită! Ce teologi inteligenţi! Ei au înţeles că acele dogme foarte rigide, dictate de anumiţi capi neghiobi ai Bisericii, în realitate sunt nişte copilării false, care se prăbuşesc la simpla confruntare cu realitatea zilnică... Cât sunt de cumsecade... foarte cumsecade... Teologia morţii lui Dumnezeu eu am inspirat-o... De când domnesc eu, Dumnezeul vostru e mort, nu mai există. S-a terminat cu orice lege: toţi pot şi trebuie să trăiască liberi, aşa cum învăţ eu: libertatea de idei, libertatea de gândire, libertatea de acţiune... fiecare e, în sfârşit, absolut liber să acţioneze şi să facă ce crede şi ce vrea... Nu mai există normă, nici lege... fiecare e stăpân ca şi mine peste tot şi peste toate. Iar dacă Dumnezeu a murit, e clar că toate celelalte dogme au dispărut. Şi, iată, sute şi sute de teologi ai mei, care au curajul să-l înfrunte chiar pe preotul în alb (Papa) cu scrisori şi semnături... Foarte cumsecade aceşti teologi, aceşti preoţi şi... atâţia episcopi! E serviciul cel mai bun pe care mi-l pot face: să mă lase să lucrez în linişte, fără să ia câtuşi de puţin atitudine împotriva prezenţei mele şi a vicleniilor mele... Sunt foarte cumsecade... Teologii mei neagă dogmele Bisericii voastre şi unii teologi stupizi neagă existenţa mea... Ce triumf!... (hohote de râs). Şi atunci unde mai sunt ereticii de altădată? Nu mai e nici unul! Nu mai e eretic nici cine nu mai crede în dogme, nici cine nu mai crede în mine... Am învins Biserica voastră!"
În sfârşit,la scriitorii ruşi, avem Anticristul filantrop sau, dacă vreţi, Anticristul masonic, sau Anticristul ecumenic; e marele reformator social de tip New Age, care realizează pacea şi armonia universală prin toleranţă fără limite, proclamând toate religiile lumii, toate principiile morale la fel de bune şi de inspirate. Oamenii vor trăi, în sfârşit, în pace, neavând pentru ce să se certe. Acest tip de Anticrist îl găsim în Povestirea despre Anticrist, cartea scrisă de V. Soloviov spre sfârşitul vieţii sale. Soloviov, marele teolog ortodox rus, care a murit catolic. Cartea conţine elemente profetice care se realizează incredibil sub ochii noştri. În viziunea scriitorului, pregătirea imediată pentru venirea lui Anticrist trebuia să fie secolul XX, epoca unor teribile războaie. Aceste dezastre au un efect bun: căderea ideologiilor pentru care oamenii se omorâseră între ei. Oamenii nu mai cred în nimic, nu mai vor nimic decât să trăiască şi să-i lase şi pe alţii să trăiască în pace. Pentru realizarea acestui deziderat umanitarist apare Anticristul, om genial, frumos, bun orator, filantrop. La început nu e împotriva lui Cristos, dar apoi îl consideră un idealist utopic şi îşi propune să realizeze ceea ce nu a realizat Cristos. Se declară adevăratul fiu al lui Dumnezeu. Publică lucrarea "Calea deschisă spre pacea şi bunăstarea universală". Succesul e enorm. E ales şeful parlamentului european, apoi împărat al Romei şi, în sfârşit, împăratul lumii. În cele din urmă îşi stabileşte capitala la Ierusalim. Papa se stabileşte la Petersburg şi i se interzice să facă prozelitism. Convoacă un conciliu ecumenic la Ierusalim la care i-a parte şi Papa Petru al II-lea. Un rol important îl are un prelat al curţii, episcop catolic ex partibus infidelium care a studiat magia şi ştie că aşa-zisele miracole şi viziuni mistice pot fi explicate şi reproduse în mod ştiinţific, precum şi magul Apollonius care deţine toate secretele magiei, spiritismului, astrologiei, parapsihologiei şi ale ştiinţelor oculte. Cu ajutorul lor, Anticristul poate săvârşi minunile pe care le săvârşea Cristos şi să deţină puterile pe care le-a refuzat Cristos în pustiu când i le-a oferit Satana.
Anticristul carnal, Anticristul teolog, Anticristul umanist.
Având în faţa ochilor cele trei feţe ale lui Anticrist, cele trei forme de seducţie, putem realiza ceea ce maeştrii vieţii spirituale numesc "discretio spirituum" - discernerea spiritelor -, adică putem să ne dăm seama a ce ţine în viaţa noastră şi în jurul nostru la Cristos şi ce vine de la duşmanul lui Cristos, de la Anticrist.
Căci a ta este împărăţia
Rugăciunea Tatăl nostru pe cât începe de frumos pe atât se termină de trist. Primul cuvânt e "Tată", mai exact "Abba", adică "Tăticule", cuvânt delicat, duios, care inspiră încredere, siguranţă, bucurie. E încrederea şi bucuria copilului care se află în braţele tatălui său. Ultimul cuvânt e "Cel Rău". Cuvânt tulburător, care inspiră teamă. Şi, de fapt, ultima invocaţie a rugăciunii este un strigăt dramatic: mântuieşte-ne, salvează-ne din ghearele Satanei! Deja primii creştini şi-au dat seama de modul deprimant, traumatizant, în care se termină rugăciunea şi au voit să-l atenueze, spre a se încheia pe un ton mai optimist, mai vesel. Cum să o facă? Să încheie rugăciunea cu aclamaţia de bucurie şi speranţă "Amin"? Nu puteau să o facă. Ei proveneau din iudaism şi în tradiţia de rugăciune a evreilor era complet interzis să se alăture aclamaţia de bucurie "Amin" la numele Diavolului care este simbolul tuturor tristeţilor. Ar fi însemnat un "Amin", un "da", un "aşa să fie" spus Celui Rău.
Şi atunci creştinii au adăugat între rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus şi aclamaţia "Amin" o doxologie, adică o rugăciune de preamărire a lui Dumnezeu: "Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci!" Doxologia aceasta o găsim în Didahe; cartea scrisă de un creştin evreu la începutul secolului II, dar compusă din elemente existente cu mult înainte de anul 100. În Didahe doxologia vine imediat după rugăciunea Tatăl nostru luată din Evanghelia Sf. Matei. Scriind în mediu evreiesc şi pentru evrei, Sf. Matei a considerat inutil să mai transcrie la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru doxologia rostită de Isus. Se înţelegea de la sine. În Evanghelii găsim numeroase doxologii rostite de Isus. Cea mai importantă este cea din rugăciunea sacerdotală, de la Cina cea de Taină. Apocalipsa, care reflectă liturgia primilor creştini, e plină de doxologii.
Doxologia: "Căci a ta este împărăţia..." a rămas prezentă şi s-a impus în toate liturgiile la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru în secolele II - III. Deasemenea s-a strecurat în unele din cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei Sfântului Matei. Orientalii au păstrat-o în rugăciunea lor liturgică şi particulară. Latinii au pierdut-o cu timpul. Paradoxal, protestanţii au păstrat-o şi ei, crezând că face parte din textul original al Scripturii, sau au păstrat-o, poate, numai pentru a se distanţa de catolici. Pentru catolici în ultimele secole Tatăl nostru se încheia cu "Amin", fără ca ei să-şi de-a seama cât de nepotrivită era alăturarea lui "Amin" de "Cel Rău". În ultimii 10 - 20 de ani catolicii români, cel puţin în Moldova, l-au pierdut şi pe "Amin", nu-l mai spun la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru. Nu se cunoaşte motivul. Probabil că nici nu a fost vreun motiv. Din dispoziţia Papei Paul al VI-lea doxologia: "Căci a ta este împărăţia..." a fost reintrodusă în misalul roman după Tatăl nostru la Sfânta Liturghie. Lucru care, din punct de vedere ecumenic, nu este lipsit de importanţă. Şi ar fi de dorit să se reia această doxologie şi în rugăciunea individuală după Tatăl nostru. În felul acesta apare clar că ultimul cuvânt nu este un strigăt provocat de frică, ultimul cuvânt nu-l are de spus Cel Rău, ultimul cuvânt îi revine lui Dumnezeu, căci a lui este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci.
Primii creştini au armonizat bine doxologia aceasta cu primele trei cereri din Tatăl nostru. "Căci a ta este împărăţia" se referă la "vie împărăţia ta". "Puterea" se referă la voinţa lui Dumnezeu. "şi mărirea" este o prelungire a cererii "sfinţească-se numele tău".
Doxologia, urmând tradiţia iudaică de rugăciune, se încheie cu aclamaţia "Amin", tradus cu "aşa să fie" în unele limbi, Amin are un dublu înţeles. Mai întâi este o mărturisire de speranţă, de încredere că Dumnezeu ne dă ceea ce am cerut în rugăciunea Tatăl nostru pe care am rostit-o. Cuvântul ebraic "amen" provine din acelaşi verb din care provine şi cuvântul arab "amän", iar amän înseamnă toiag. Beduinul nu se încumetă să pornească la drum prin pustiu fără toiagul, fără "amän"-ul său. Pe el se sprijină şi îşi ţine echilibrul când păşeşte pe nisip, de el îşi atârnă desaga de călătorie pe care o poartă pe umăr, cu el se apără de eventualii agresori. Dumnezeu este toiagul nostru de sprijin, stânca noastră solidă.
În al doilea rând. "Amin" este un "da", un "aşa să fie", un angajament de viaţă la tot ce am spus în rugăciune: sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta.
Isus în Evanghelie ne-a învăţat cum să ne rugăm Tatălui. Dar tot în Evanghelie, Isus ne arată că şi Tatăl se roagă de fiii săi. Ne amintim de tatăl din parabola fiului risipitor care iese în drum spre a-l ruga pe fiul său, aparent ascultător, care nu voia să intre în casă. Apelativul cu care ne adresăm noi lui este: Tată. El se adresează cu apelativul: Fiul meu. Şi în continuare: "Tu eşti mereu cu mine şi ce e al meu e şi al tău". Rugăciunea Tatăl nostru pe care o recităm mereu întreţine în noi sentimentul prezenţei Tatălui ceresc, convingerea că mereu suntem cu el şi tot ce este al lui este şi al nostru. Dar se poate întâmpla ca noi în schimb să spunem de zece sau de douăzeci de ori pe zi această rugăciune şi să nu fim mereu cu Tatăl. Rămânem străin de el când o spunem neatenţi, în grabă, din obişnuinţă, mecanic. Didahe recomanda creştinilor să spună această rugăciune numai de trei ori pe zi spre a nu cădea în greşeala păgânilor care cred că sunt ascultaţi fiindcă trăncănesc cuvinte multe. Un Tatăl nostru pe zi spus rar, meditând, reflectând asupra fiecărui cuvânt, valorează mai mult decât dacă l-am repetat de dimineaţă până seară fără întrerupere, cu neatenţie.
Un autor german, E. Frommel, ne dă un model de felul cum ne putem ruga Tatăl nostru meditând. "Rugăciunea Tatăl nostru, scrie autorul, ne conduce în marele palat regal al Tatălui nostru ceresc. Rostind cuvintele «Tatăl nostru» noi batem la poarta palatului, acolo unde serafimii şi cherubimii cântă fără încetare: «Sfânt, sfânt, sfânt» şi spunem şi noi: «sfinţească-se numele tău». Apoi intrăm în sala tronului unde Dumnezeu domneşte cu sceptrul în mână înconjurat de curtea cerească şi spunem: «Vie împărăţia ta». Apoi intrăm în cabinetul său personal de unde trimite pretutindeni îngerii, mesagerii, cu poruncile sale şi spunem: «Facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe pământ». Apoi trecem în marea bucătărie a palatului unde se pregăteşte hrană şi pentru păsările cerului şi spunem: «Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi». După care trecem în biroul administraţiei unde se păstrează registrele datornicilor şi ne rugăm: «Et dimitte nobis debita nostra» (Şi ne iartă nouă datoriile noastre). La cuvintele: «şi nu ne duce pe noi în ispită» - intrăm în depozitul de muniţii al palatului şi luăm armele de apărare împotriva ispitelor. În cele din urmă intrăm în temniţă, în camera de tortură a palatului, unde călăul aplică tot felul de pedepse celor daţi pe mâna lui şi ne rugăm: «Ci ne mântuieşte de Cel Rău»."
Aşa trebuie să recităm rugăciunea Tatăl nostru. Ultimul "Amin" îl va rosti Tatăl ceresc când ne vom prezenta în faţa lui la sfârşitul vieţii. Ca în povestirea care urmează, cu care închei această meditaţie şi întregul ciclu de meditaţii asupra rugăciunii Tatăl nostru.
Un cioban bătrân, murind, s-a prezentat la poarta Paradisului. De mic nu făcuse altceva decât să păzească oile şi nu a reuşit să înveţe altă rugăciune decât Tatăl nostru, pe care îl ştia de pe genunchii mamei sale. Când Sf. Petru i-a deschis poarta, bătrânul s-a interesat de la el ce trebuie să spună când se va prezenta în faţa lui Dumnezeu la judecată.
- Ştii să te rogi? - îl întreabă Sf. Petru, scuturând cheile.
- Da - zice bătrânul - ştiu să spun Tatăl nostru.
- Bine, să spui Tatăl nostru când vei ajunge în faţa lui Dumnezeu şi să fii atent ce îţi va spune el.
Bătrânul păşeşte sfios spre tronul lui Dumnezeu, cade în genunchi, îşi împreunează mâinile şi rosteşte rar, cu evlavie, rugăciunea Tatăl nostru aşa cum îl învăţase mama sa de mic copil. După ultima cerere "Ci ne mântuieşte de Cel Rău", Dumnezeu se ridică de pe tronul său, se apleacă asupra lui şi spune, privindu-l cu dragoste: "Amin. Aşa să fie".